Viaţa fără fard Mare sărbătoare a fost la naşterea Elenei, al treilea dintre cei şapte copii doriţi de o familie unită în dragoste şi înţelegere. Tatăl a tăiat un viţel şi un porc şi a chemat întreaga comunitate la ospăţ. Vizionarele comunităţii i-au prezis micuţei un destin fericit presărat însă cu încercări multe. La vârsta de 13 ani, mama a dat-o în grija unei cusătorese să înveţe tainele croitoriei. La 15 ani, un consătean stabilit în Germania, angajat al renumitei firme Steilmann, reîntorcându-se în localitatea de obârşie, a ales-o pe Elena să-şi desăvârşească măiestria în ale croitoriei în Germania. Greu s-au hotărât părinţii să o lase. Până la urmă, voinţa ei a învins temerile părinţilor. A plecat plângând... Hans şi familia-i rebelă În Germania, Elena a fost găzduită la o familie de nemţi plecaţi din zona Banatului, soţ, soţie şi trei copii. Familia părea liniştită şi binevoitoare. Hans, fiind cel mare, 23 de ani, s-a îndrăgostit nebuneşte de Elena, la vederea chipului ei angelic, ca de păpuşă, cu ochi albaştri imenşi. Părinţii săi nici nu voiau să audă de iubirea tinerilor, socotind-o pe Elena prea modestă pentru fiul lor cu stare şi statut solid în societate. Tinerii n-au ţinut cont de părerea familiei lui Hans şi s-au căsătorit la o capelă din apropiere. Elena şi-a găsit altă gazdă, Hans urma să se mute şi el la noul domiciliu. Prinzând de veste, mama sa i-a interzis să o mai vadă pe "netrebnica primită în casă din milă", ameninţându-l că-l dezmoşteneşte. Erika, sora lui Hans, la cei 17 ani ai săi, bea bere ca un beţiv notoriu şi se droga. Era însă de partea tinerilor, susţinându-le cauza în faţa părinţilor. Întorcându-se de la o petrecere, în miez de noapte, a ajuns sub roţile unui automobil care circula cu viteză mare. Elena s-a ocupat de recuperarea cadavrului, de toate pregătirile pentru înmormântarea ei creştinească. N-a fost însă acceptată la bisericuţa în care urma să se ţină slujba religioasă. A aşteptat cuminte afară, până când sicriul cu corpul Erikăi a fost scos pe dric. A păşit şi ea, alături de alte persoane venite să o conducă pe ultimul ei drum. Hans, copleşit de durere, era susţinut de braţ de mama sa, care nu-l lăsa nici măcar să se apropie de Elena. După înmormântare, scuzându-se că vrea să se reculeagă, Hans a rămas în bisericuţă, aşteptând-o pe Elena. Când s-au revăzut, singuri, şi-au jurat credinţă veşnică şi s-au despărţit. Elena s-a întors la cămăruţa ei, cu gândul reîntoarcerii în România. I se anunţa o vizită, nimeni altul decât socrul ei. L-a primit cu respect, oferindu-i o ceaşcă de cafea. Bătrânul a refuzat, cerând o bere. După ce a băut s-a năpustit asupra Elenei şi a violat-o. Ţipetele tinerei au atras atenţia. Hans trecea prin preajmă şi a intrat. Uluit de ceea ce vedea în faţa ochilor, s-a năpustit asupra tatălui său cu un cuţit de bucătărie, aflat pe masă. A lovit cu sete de mai multe ori, până l-a lăsat mort. Copilul nedorit Elena a făcut un şoc din care nu putea să-şi revină. Hans a fost închis, iar mama sa o învinovăţea întruna pe Elena. Însărcinată, Elena i-a cerut părerea binefăcătorului ei. Verdictul a căzut ca un trăsnet: "Să dai copilul pentru adopţie". A rămas în Germania până a născut, dar nu a dat copilul spre adopţie. Era plăpând, iar medicul i-a spus că nu va trăi prea mult. S-a chinuit un an întreg pentru a-l salva, dar sorţii i-au fost potrivnici, micuţul decedând. Hans a răsuflat uşurat, aflând vestea. Avocatul său a reuşit să-l scoată din închisoare şi s-a mutat la Elena. Farmecul dragostei lor de odinioară se destrămase parcă. Nu mai erau aceeaşi, fiecare fiind marcat de evenimentele nefaste, abătute asupra lor. Au hotărât să se despartă. Năpraznica boală După plecarea lui Hans, Elena a căzut într-un semileşin prelung. A trezit-o o vecină ce o îndrăgise pentru frumuseţea, sufletul şi hărnicia ei. A dus-o la spital, unde medicul a decretat că Elena suferă de o boală incurabilă rară cu şanse minime de supravieţuire. La patul său de suferinţă venea adesea un tânăr student la medicină, care-şi completa bruma de bani primiţi de la părinţi prin orele de îngrijire a bolnavilor foarte grav. A decis să o ajute să depăşească boala ingrată. El prepara zi de zi medicaţia şi, mai ales, sucurile de fructe şi legume dătătoare de viaţă. După trei săptămâni de tratament, funcţiile vitale ale Elenei au început să-şi revină, valorile intrând încet, încet în normalitate. Când şi-a deschis ochii mari, albaştri, Elena a văzut un chip cioplit parcă dintr-o piatră dură, cu ochi negri, pătrunzători. I-a zâmbit şi a îngăimat câteva cuvinte de mulţumire. I-a revenit pofta de mâncare şi i-a cerut medicinistului un grătar şi un suc de mere. Au stat de vorbă până târziu, Rolfi, aşa îl chema pe băiat, simţind că inima-i tresaltă din ce în ce mai mult de un fior necunoscut până atunci. Trei zile la rând s-a chinuit, până la urmă, a decis să-şi unească destinul cu al Elenei. S-au căsătorit în capela spitalului, după ce Elena a prezentat actul de divorţ. S-au mutat împreună într-o mansardă, cu ferestre spre parc. Mama Elenei, sfâşiată de dorul unicei fiice, a sosit în Germania şi i-a bătut la uşă. Imensa bucurie a revederii i-a provocat însă un infarct miocardic. N-a mai putut fi resuscitată. Mama Elenei a fost plânsă de unica sa fiică şi ginere, fiind înmormântată în cimitirul de lângă capela spitalului. Moştenire nesperată Rolfi mai avea de susţinut doar două examene până la obţinerea titlului de medic. La final, poştaşul care le aducea de regulă corespondenţa le-a adus o telegramă prin care erau anunţaţi că unchiul lui Rolfi decedase după o îndelungată suferinţă, lăsându-i nepotului întreaga avere - un castel superb, cu o grădină imensă, un magazin de confecţii de damă şi multe bijuterii. Elena i-a cerut lui Rolfi să ia legătura cu familia unchiului, pentru a fi siguri că nu le provoacă nemulţumiri. Nimeni însă nu fusese uitat în testamentul său, unchiul lăsase fiecăruia câte ceva după meritele, corectitudinea şi dragostea cu care l-au înconjurat pe durata suferinţei. Cei trei copii ai fericitului cuplu, doi băieţi şi o fetiţă, zburdau prin parcul din faţa castelului moştenit, când Hans s-a oprit în faţa porţii. Elena, de acum o doamnă respectată, de o distincţie rară, l-a poftit înăuntru, prezentându-i familia. Lacrimile îi curgeau şiroind pe obrazul său când spunea: "Te-am pierdut pentru totdeauna doar din vina mea... Te voi iubi mereu, icoană sfântă a sufletului meu. Fii binecuvântată." Şi a plecat. Elena s-a întors în România, şi-a luat fraţii şi tatăl bolnav şi i-a ţinut în Germania un an întreg. Neadaptându-se, însă, ei au hotărât să se întoarcă în micul sătuc uitat de lume... Elena cu ai ei îi vizitează periodic, bucurându-se de ospitalitatea românească şi de iubirea familiei din care-şi trage seva...