Neregulile procedurii de insolvenţă şi efectele lor

D.M., 34 de ani, din mediul urban, ar vrea să ştie dacă pot fi considerate infracţiuni, şi pedepsite ca atare, neregularităţile care apar în cadrul procedurii insolvenţei.

Potrivit Legii 85/2006, privind procedura insolvenţei, această procedură specială se aplică debitorului, persoană fizică sau persoană juridică de drept privat, al cărui patrimoniu este în stare de insolvenţă sau insolvenţă iminentă. Procedura insolvenţei este de două feluri: procedură generală şi procedură simplicată. Procedura generală se aplică societăţilor comerciale, societăţilor cooperative, organizaţiilor cooperatiste, societăţilor agricole şi grupurilor de interes economic, în timp ce procedura simplicată se aplică asociaţiilor familiale, comercianţilor ca persoane fizice acţionând individual ori societăţilor comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive. Anumite fapte săvârşite în legătură cu procedura insolvenţei sunt calificate de lege ca infracţiuni. Bancruta este prevăzută de Legea 85/2006 sub două forme: simplă şi frauduloasă (articolul 143). Constituie infracţiune de bancrută simplă neintroducerea sau introducerea tardivă de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare a cererii de deschidere a procedurii în termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. Fapta menţionată se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau amendă. A doua formă a infracţiunii de bancrută, şi anume bancruta frauduloasă este fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia; b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară, sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşită în frauda creditorului; înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte dintre active. Infracţiunea de bancrută frauduloasă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Totodată, în cadrul procedurii insolvenţei, administratorul judiciar sau lichidatorul averii debitorului poate răspunde pentru infracţiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută de articolul 214 din Cod Penal. Legat de acest aspect, trebuie menţionat că însuşirea, folosirea sau traficarea de către administratorul judiciar sau lichidatorul averii debitorului, a valorilor sau a altor bunuri pe care le gestionează sau le administrează constituie infracţiune de delapidare. Nu în ultmul rând, constituie infracţiune fapta persoanei care, în nume propriu sau prin persoane interpuse, solicită înregistrarea unei cereri de admitere a unei creanţe inexistente asupra averii debitorului.


Cine are dreptul să primească bilete de tratament?

K.L, 65 de ani, din mediul rural, întreabă cine are dreptul să primească bilete de tratament gratuite şi ce formalităţi trebuie îndeplinite pentru a intra în posesia acestora.

Biletele de tratament gratuite pot fi acordate următoarelor categorii de persoane: pentru persoane beneficiare de drepturi stabilite în baza Decretului-Lege 118/1990; pentru persoanele beneficiare de drepturi stabilite în baza prevederilor Legii 189/2000; pentru persoanele care au calitatea de veteran de război sau văduvă de război, stabilită în baza prevederilor Legii 44/1994; pentru pensionarii I.O.V.R. beneficiari ai drepturilor stabilite în baza prevederilor Legii 49/1999; pentru persoanele deţinătoare de certificat de persoană cu handicap, în baza Legii 448/2006. Actele necesare pentru a solicita biletul de tratament sunt următoarele: cerere tip de acordare a biletului de tratament; act de identitate, cu valabilitate la data cererii (copie); cupoane de pensie din luna anterioară celei în care începe sejurul (original); recomandare medicală pentru afecţiunea care necesită tratament balnear, eliberată de medicul de familie sau de medicul curant (original). Acest serviciu este oferit de Casa Judeţeană de Pensii Bihor.

Cine garantează evicţiunea lucrului vândut?

G.O., 47 de ani, din mediul urban, doreşte să afle dacă persoana care a cumpărat un imobil îl poate trage la răspundere pe vânzător în cazul apariţiei unui terţ care pretinde că are drepturi asupra respectivului imobil.

Potrivit Codului Civil, pierderea proprietăţii în tot sau în parte asupra unui lucru ori tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar se numeşte evicţiune. În acest sens, articolul 1337 din Codul Civil prevede că vânzătorul este obligat de drept să-l garanteze pe cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile care nu au fost declarate la încheierea contractului. În cazul în care tulburarea provine din fapta unei terţe persoane, vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător, iar dacă nu reuşeşte va trebui să suporte toate consecinţele evicţiunii, indepedent de faptul că a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Obligaţia de garanţie a vânzătorului există doar dacă sunt întrunite cumulativ trei condiţii: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării şi să nu fi fost cunoscută de către cumpărător. Astfel, vânzătorul este garant numai dacă tulburarea din partea terţului este o tulburare de drept. Împotriva tulburărilor de fapt, care nu au un temei juridic, cumpărătorul se poate apăra şi singur, prin acţiunile posesorii. Referitor la cea de-a doua condiţie, trebuie precizat că vânzătorul nu răspunde de împrejurările ivite după încheierea contractului, doar dacă evicţiunea provine dintr-un fapt personal. Totodată, dacă cel care a cumpărat bunul a avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii înseamnă că a acceptat riscul şi exonerarea de răspundere a vânzătorului. Vânzătorul răspunde atât pentru evicţiunea parţială, cât şi pentru cea totală. Dacă evicţiunea este numai parţială, cumpărătorul are posibilitatea de a alege între rezoluţiunea contractului sau menţinerea acestuia cu plata despăgubirilor aferente pierderii suferite. În cazul evicţiunii totale, vânzătorul este obligat, în primul rând, să restituie integral preţul primit, chiar dacă valoarea bunului s-a micşorat din cauze fortuite ori din neglijenţa cumpărătorului. Cumpărătorul mai are dreptul la valoarea fructelor pe care a fost obligat să le înapoieze terţului evingător şi la restituirea cheltuielilor de judecată, atât ale procesului, cât şi ale evicţiunii. Nu în ultimul rând, cumpărătorul are dreptul la daune-interese potrivit regulilor înscrise în articolele 1341 şi 1350 din Codul Civil, cu câteva precizări: vânzătorul este obligat să plătescă diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de bun între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, precum să acopere cheltuielile utile şi necesare făcute de cumpărător. Acţiunea în garanţie pentru evicţiune a cumpărătorului se prescrie în termenul general de prescripţie (3 ani). Termenul de prescripţie începe să curgă de la data producerii evicţiunii.

Cotele de moştenire ale soţului supravieţuitor

S.G., 55 de ani, din mediul rural, doreşte să afle care sunt cotele de moştenire ale soţului supravieţuitor în concurs cu alţi moştenitori ai defunctului.

Potrivit Legii 319/1944 privind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor soţul supravieţuitor moşteneşte din averea celuilalt soţ după cum urmează: a) când vine la succesiune cu copiii legitimi şi recunoscuţi sau numai cu unii dintre ei ori cu descendenţii lor, moşteneşte o pătrime; b) când vine la succesiune în concurs cu tatăl şi mama defunctului ori numai cu unul dintre ei, în ambele cazuri împreună cu fraţii şi surorile soţului încetat din viaţă şi descendenţii lor, sau numai cu unul dintre ei, moşteneşte o treime; c) când vine la succesiune cu tatăl şi mama defunctului ori numai cu unul dintre ei sau numai cu fraţii şi surorile acestuia şi descendenţi de-ai lor ori numai cu unii dintre ei, moşteneşte o jumătate; d) când vine la succesiune cu ceilalţi ascendenţi sau colaterali până la gradul al IV-lea inclusiv, moşteneşte trei pătrimi; e) în lipsa rudelor mai sus arătate, soţul supravieţuitor moşteneşte averea întreagă.

Cine poate avea iniţiativă legislativă?

F.G., 25 de ani, din mediul urban, doreşte să afle cine poate avea iniţiativă legislativă.

Potrivit Constituţiei, iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată. Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi. Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată.