În urmă cu câtva timp - vreo lună şi ceva - când aşezam drept titlu al unui articol enunţiativ: ?Reciclarea administratorilor - bucuria proştilor?, nici nu bănuiam cât de diverse şi cât de profunde sunt implicaţiile acestei reciclări care, sub latura sa profund negativă, nu a făcut decât să consolideze poziţia unor inşi care prin abuzuri şi rele practici s-au înrădăcinat în fruntea unor asociaţii de proprietari pe care le administrează ca pe propriile lor feude. (Facem o necesară paranteză pentru a scoate de sub semnul generalizării, păguboase şi nedrepte, cazurile atâtor conduceri de asociaţii care se dovedesc a fi oameni de bună credinţă şi buni păstori şi păstrători ai fondului locativ ce le-a fost încredinţat de proprietari. Nu este cazul să facem aici teoria noţiunii de administrare a fondului locativ al proprietarilor, însă cert este că pentru multe conduceri de asociaţii - ne-am întors din nou cu faţa spre cele rele -, aceasta - noţiunea - este golită de sensul ei legal şi moral, umplută în schimb, până la saturaţie, cu sublimatul dorinţei de căpătuială cu orice preţ, incluzându-se aici minciuna, trişarea, hoţia). Scriam în ziarul de ieri, sub titlul ?Un om, precum un câine, aruncat în stradă?, despre cazul unuia dintre semenii noştri - adică om şi el ca şi noi - asupra căruia s-a ţesut vicleana plasă a conducerii asociaţiei din care face parte, căreia i s-a asociat, atrasă de mirosul prăzii doborîte, persoane cu studii juridice, oameni, prin funcţia lor, şi influenţi şi puternici, în ograda asociaţiilor de locatari. Cazul lui Ungvari Tamas, om care acum, lăsat fără casă, a ajuns pe drumuri, cu un copil de mână, căruia nu mai are nici ce să-i dea de mâncare şi nici unde să-l culce, începe să devină reprezentativ pentru o gravă stare de lucruri din municipiul nostru, care tinde să ia amploare prin cvartale şi cartiere. Aceasta se poate numi vânătoarea de apartamente. Pentru cei naivi şi săraci cu duhul, mai marii asociaţiilor de proprietari unde s-au înrădăcinat aceste practici, le pot apărea ca nişte dulăi de pază la uşa bunului personal. De fapt nu sunt decât hiene care adulmecă prada bolnavă şi lipsită de apărare. Scenariul e dezarmant de simplu, ori tocmai de aceea infailibil. Nimănui, în afara celor direct implicaţi, a victimelor, nu-i dă prin cap să suspecteze pe cineva de practici viclene. Şi iată cum se face: Se ia un proprietar, după ce i s-au studiat bine potenţele materiale, dificultăţile existenţei cotidiene şi starea socială generală, preferaţi fiind cei singuri şi mai în vârstă - aşa cum este subiectul cazului nostru de ieri, Ungvari Tamas, din str. Grădinarilor, nr.64, respectiv Asociaţia de Proprietari nr. 64 - şi încet, cu răbdare este adus la starea de om al străzii. Se aplică următoarea reţetă: mai întâi, la asociaţie, pentru un motiv sau altul, nu i se primesc banii de întreţinere: ?Las` că mai ai timp?. Datoria repede se adună. Nici a listei din casa scărilor. Sigur, dacă se ajunge la vreo 6 milioane lei e foarte bine. Totul devine credibil. Dar se poate ataca procedura şi cu 3 milioane. Un cap de jurist - se spune că un asemenea specialist girează cu ştiinţa şi cunoştinţele sale vreo 4-5 asociaţii din carterul Velenţa - îi învaţă pe capii asociaţiilor cum să facă. Cu alte complicităţi, ipotechează apartamentul proprietate personală, înscriind ipoteca în CF. Proprietarul nu este anunţat şi nu ştie nimic. Se poate întâmpla să afle din ziar, de la rubrica anunţuri, că apartamentul său a fost scos la licitaţie. La licitaţie se prezintă o singură persoană, care la a treia strigare şi-l adjudecă. Acea persoană, ?întâmplător?, are o puternică legătură cu cei din conducerea asociaţiei. De-acum, noul proprietar se adresează instanţei, unde iarăşi are cunoştinţe. Instanţa, treaptă cu treapă dispune evacuarea. Aşa se face că, în dimineaţa unei zile de vară, la uşa lui Ungvari Tamas se înfiinţează executorul judecătoresc cu doi-trei oameni de aruncat lucruri în stradă şi cu vreo doi poliţişti care să-l ţină, şi în doi timpi şi trei mişcări, l-au lăsat pe om fără acoperiş deasupra capului, fără casă, fără bunuri. L-au lăsat pe drumuri, l-au lăsat pradă disperării. De aici până la gestul final nu mai e decât un pas. Pe care unii îl fac, nemaiavând nimic de pierdut. În schimb, alţii s-au procopsit, la preţuri derizorii, cu apartament. Unul, două, mai multe... Această metodă se practică în Oradea acum, în zilele noastre, şi cu destul succes. Nu vom pune stupida şi inutila întrebare: oare de ce? Vom continua, însă, să o susţinem cu exemple concrete.