Secolul al XIX-lea este îndeobşte cunoscut ca un secol al naţiunilor pe continentul european. Cele mai multe dintre statele europene care nu-şi desăvârşiseră construcţiile naţionale au făcut acest lucru de-a lungul acestui veac.

 

Pentru statele din centrul şi estul Europei, spaţiu în care ultimele relicve statale de tip medieval: Imperiul Austro-Ungar, Impreriul Ţarist şi cel Otoman şi-au prelungit existenţa până la începutul secolului al XX-lea, constituirea de state naţionale a fost posibilă abia după prăbuşirea lor în urma Primei Mari Conflagraţii Mondiale. Sfârşitul războiului a adus, în fine şi pentru aceste naţiuni posibilitatea constituirii unui stat naţional. Toate aveau deja foarte bine conturate identităţile naţionale, fie că vorbim despre cehi, slovaci, români, polonezi, ruteni, sârbi, croaţi sau unguri. Toate aceste naţiuni urmăreau cu insistenţă realizarea dezideratelor naţionale. Românii din Transilvania, Basarabia şi Bucovina îşi manifestau tot mai insistent dorinţa de unire cu Regatul României. Cehii şi slovacii au ajuns la concluzia că împreună le va fi mai bine, sârbii, croaţii şi slovenii de asemenea, în timp ce polonezii vegheau la restaurarea propriului stat. Chiar şi ungurii şi-au dorit o entitate statală în care ei, ungurii, să fie majoritari din punct de vedere etnic, adică, cu alte cuvinte, să aibă un stat naţional, înţelegând desigur că acesta este mersul lucrurilor în Europa vremii. Calea urmată a fost însă diferită, alegând după constituirea monarhiei bicefale la 1867 să implementeze o serie de legi de maghiarizare, adică de a-i face unguri pe cei care aparţineau altor naţionalităţi decât a lor. Numărul nemaghiarilor care trăiau în „Ungaria Mare” (Transleithania de fapt întrucât „Ungaria Mare” este mai degrabă un construct teoretic) era covârşitor, mult peste cel al ungurilor. Potrivit recensămintului din 1787, la o populaţie de 8.500.000 locuitori, doar 43% erau unguri, restul de 57% fiind de altă etnie. În 1809 raportul a fost de 3.000.000 unguri la 7.000.000 aparţinând nemaghiarilor, pentru ca în 1918, doar 48% să fie „vorbitori” de maghiară, ceea ce nu însemna automat că toţi erau şi etnici maghiari. În ciuda faptului că după 1867 Budapesta a intensificat politica de maghiarizare, raportul etnic nu a fost răsturnat evident nici în preajma Primului Război Mondial. Datele recensământului din 1910 confirmă două lucruri: pe de o parte presiunile la care erau supuşi nemaghiarii pentru a se declara unguri, iar pe de alta insistenţa cu care erau atrase unele comunităţi etnice de partea maghiarilor, cea evreiască în primul rând, prin promisiuni onorate sau nu de-a lungul deceniilor dualiste. În aceste condiţii, semnarea de către Ungaria la 4 iunie 1920 a Tratatului de la Trianon a însemnat izbăvirea ultimă şi supremă pentru liderii săi politici de atunci, chiar dacă pe moment nu au realizat acest lucru. Ajutată de contextul internaţional favorabil, Ungaria a reuşit să realizeze unul dintre dezideratele sale majore: crearea unui stat naţional în care ungurii să fie dominanţi din punct de vedere etnic. Trianonul a contribuit esenţial la realizarea acestui scop al Budapestei în raport cu România, aşa cum  făcuse în relaţie şi cu celelalte state succesoare, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven. În acelaşi timp, Ungaria a scăpat de o mare problemă, aceea de a consuma resurse economice importante în direcţia maghiarizării diverselor etnii. Asta, în condiţiile în care aproape 80% din populaţia teritoriilor unite în noi state naţionale, altele decât Ungaria, nu erau maghiari.

În felul acesta, Ungaria se poate bucura astăzi de un stat naţional bine articulat în care populaţia de etnie maghiară reprezintă 93,3 % din total, aceasta fiind urmată de rromi cu 6,1 %, germani 1,2 %, români 0,3%, croaţi 0,2%, sârbi 0,2%, ruteni 0,1% şi alţii. În aceste condiţii ar fi pe deplin justificată marcarea cu bucurie în ţara vecină a împlinirii unui secol, peste doar doi ani, de la semnarea Tratatului de la Trianon şi a constituirii statului naţional ungar. O bucurie împărtăşită de altfel, în mijlocul valorilor comune europene, de către toate statele Europei Centrale legate sau nu direct de acest eveniment.