În ciuda unor obstacole generate de consecințele războiului, integrarea în România Mare a însemnat pentru Oradea și Bihor realizarea unor paşi vizibili pe drumul dezvoltării. Acest lucru a fost posibil ca urmare a faptului că accesul la progres a devenit o realitate şi pentru populaţia românească, care nu beneficiase până atunci de deschidere decât pe segmente foarte restrânse.

Democratizarea culturii şi educaţiei a avut consecinţe destul de clare în cele două decenii interbelice asupra evoluţiei întregii societăţii bihorene, chiar dacă structura socială şi economică a acesteia nu s-a schimbat fundamental în acest interval de timp. Stau mărturie toate datele referitoare la economia judeţului care arată că în mediul rural predominau îndeletnicirile economice care gravitau în jurul cultivării solului şi creşterii animalelor. Acestora li se adăugau o serie de ocupaţii secundare precum vânătoarea, pescuitul pădurăritul, albinăritul sau cărbunăritul.

Totuşi, în perioada interbelică se constată o uşoară mutaţie în favoarea cultivării legumelor şi plantelor tehnice. Timid, pătrund şi alte ramuri economice odată cu investiţiile majore ale unor particulari sau ale statului român. Lumea urbană continuă procesul de modernizare în paralel cu menţinerea unor spaţii în care activităţile economice legate de agricultură rămân un loc comun la periferiile oraşelor şi în noile cartiere alipite centrelor urbane în urma reformei agrare. Agricultura a rămas baza economiei judeţului în tot acest interval şi, deşi Bihorul a beneficiat de o largă reformă agrară, realităţile agrare nu s-au schimbat fundamental. 79% din populaţia judeţului continua să trăiască la sate şi numai 21% în oraşul Oradea şi comunele urbane.Totuşi, semnele schimbărilor pozitive continuau să se adune de la un an la altul. După câţiva ani în care industria a avut de suferit în urma războiului, aceasta s-a revigorat şi a avut o pondere din ce în ce mai importantă în economia judeţului. Trebuie subliniat că asemeni întregii Românii, societatea bihoreană a cunoscut un drum ascendent întrerupt brutal de momentul Dictatului de la Viena din 30 august 1940, când Bihorul a intrat parţial sub controlul administraţiei ungare horthiste. În egală măsură trebuie devoalată o realitate evidentă a Bihorului interbelic, anume că toţi parametrii economici, culturali şi educaţionali indică o ridicare a nivelului de trai faţă de perioada antebelică. La aceasta au contribuit înfăptuirea reformei agrare, procesul de urbanizare, creşterea numărului de angajaţi în diverse domenii, mai ales în domeniul industriei, transporturilor şi construcţiilor, ceea ce a condus la creşterea nivelului de trai, la fel cum s-a întâmplat în întreaga Românie Mare, semn al integrării organice a Bihorului într-o construcţie statală firească.

Conform datelor oficiale, la mijlocul perioadei interbelice, în 1930, populaţia judeţului Bihor număra 510.318 locuitori, din care 314.109 români, 152.942 maghiari, 21.982 evrei, 2.288 germani. Oradea, devenit municipiu din 1925, avea în același an o populaţie de 82.687 locuitori, din care românii erau 22.412 locuitori, maghiarii 42.630 locuitori, evreii 14.764, 571 fiind de altă naţionalitate.

          Societatea bihoreană a cunoscut din plin consecinţele războiului. Cu toate acestea, Bihorul şi-a păstrat specificitatea sa cu un spaţiu rural ceva mai puţin racordat la dimensiunile secolului al XX-lea şi unul urban, mai ales prin Oradea şi Beiuş, în care tenta rafinat occidentală era prezentă. În perioadă interbelică a continuat să existe o mare disproporţie în ceea ce priveşte dispunerea populaţiei între urban şi rural. Astfel, 79% din totalul acesteia locuia la sat si 21% la oraş. Această situaţie a conturat o realitate specifică nu numai judeţului Bihor ci întregii țări și chiar Europei Centrale. Spaţiile urbane erau mai dinamice, cochete, frumos iluminate, cu o arhitectură bogată, pieţe centrale, terase, prăvălii, cafenele, restaurante, bănci, străzi pavate, parcuri etc. Aici existau servicii de salubritate, mijloace de transport în comun sau iluminat public. Oraşul beneficia de patru zone funcţionale: zona centrală, zona mahalalelor, zona industrială şi zona agricolă. Ultimele au apărut mai ales după 1918 când nu s-a mai ţinut cont de aspectul etnic la stabilirea în oraş, iar nevoia de forţă de muncă a făcut ca mai ales Oradea, dar şi Beiuşul, Salonta şi Marghita să absoarbă din vecinătate elemente româneşti, care au făcut ca între cele două războaie raportul etnic al locuitorilor să devină din ce în ce mai echilibrat.

          Spaţiul de locuit al orăşanului era superior celui al ţăranului. Lumea urbană era bine ancorată pe traiectoria modernizării. Majoritatea caselor din zona centrală a oraşului Oradea erau din cărămidă. De altfel, dintr-o analiză realizată în anul 1930 aflăm că peste 50% din case erau deja construite din cărămidă, 20% din lemn şi 30% din paiantă, nuiele şi pământ. Întreaga populaţie a Bihorului locuia la sfârşitul anului 1930 în 95.905 case, ceea ce însemna că într-o locuinţă bihoreană trăiau în medie 5,2 suflete.

Periferia era în general mai înapoiată, ceea ce a generat o serie de probleme. Locuitorii de acolo aveau de regulă un nivel cultural mai scăzut. În Velenţa, spre exemplu, din cele 5.385 suflete existente în anul 1931, 1561 nu ştiau să scrie şi să citească, fiind mai aproape de statutul de sătean decât de cel de orăşan. Aceste realităţi afectau deopotrivă toate etniile de vreme ce din cei 5.385 locuitori din Velenţa 3.293 erau unguri, 1.311 români, alţi 265 fiind evrei.

          Spaţiile rurale din Bihor în perioada interbelică erau în general comunităţi de dimensiuni mici unde ţăranii continuau să trăiască în tipare tradiţionaliste. Cu toate acestea, în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial satul bihorean a consemnat unele aspecte modernizatoare. Beneficiară a unui context politic extrem de vitreg înainte de 1918 ţărănimea română, majoritară în satele Bihorului, a pornit pe drumul emancipării de pe o poziţie greu surmontabilă, cea ce l-a determinat pe publicistul orădean George Bota să afirme că „contrastul dintre palatele şi măreţia celui mai occidental oraş - Oradea Mare - din ţara noastră şi cele mai înapoiate sate ne spune toată povestea bogăţiei unora şi sărăciei altora. Treceţi prin văile încântătoare şi bogate ale Crişurilor şi vă veţi convinge că cele mai de sus nu sunt exagerări”.

Primul Război Mondial a schimbat fundamental lumea. Nimic nu a mai fost la fel ca înainte. Frontierele şi spaţiile cotidianului s-au modificat la rândul lor foarte mult. Anii ’20 au fost deschizători de drumuri. Deceniul următor a întărit direcţiile deschise. Moravurile s-au shimbat, comportamentul uman de asemenea, iar spaţiile s-au specializat. Familia şi individul au cunoscut schimbări vizibile, adesea criticate, alteori acceptate, iar spaţiul vieţii private a devenit din ce în ce mai restrâns. În luma rurală fenomenul a fost mai puţin evident, însă şi acolo cotidianul a cunoscut o oarecare diversificare, urmare a insistenței statului român în direcția ridicării satului prin educație.

Cele două decenii interbelice au ridicat Oradea și Bihorul la un nivel superior celui existent înainte de 1918. Integrarea populației românești în concretul vieții, aspect de care a fost vitregită secole de-a rândul, au generat invariabil dezvoltare. Fenomenul nu poate fi înțeles decât în cadrele unei democrații autentice, așa cum a fost cea românească interbelică, cu toate imperfecțiunile sale, împărtășind astfel aserțiunile unui gânditor contemporan care susținea că ”dezvoltarea înseamnă în primul rând cunoaștere, adică educație”. Reușita românească interbelică s-a datorat în primul rând unui sistem educațional la care au avut acces cei mai mulți dintre tinerii României Mari. Este bine de știut și de înțeles acest lucru!