„Mişcarea generală de înaintare avea ca idee de bază, trecerea munţilor odată cu inamicul sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificaţii, existente pe înălţimile trecătorilor de pe graniţă” (generalul Falkenhayn pregătind ofensiva în România).

Acest plan de trecere prin surprindere era rezultatul experienţei dobândită pe front românesc, a recunoaşterilor din valea Oltului şi a Jiului, după cum cunoscuseră şi influenţa intemperiilor din luna septembrie. Discuţiile pe care generalul le-a avut cu localnicii i-au conturat o asemenea convingere. Convins de justeţea concepţiei sale de atac generalul german îşi impulsiona trupele căci sosirea iernii ar fi împiedicat mişcare prin trecători. Pe 25 septembrie 1916 Marele Cartier General (MCG) german ordona: urmărirea fără preget a românilor cu direcţia generală Bucureşti şi o acţiune de infanterie şi cavalerie în trecătoarea Oituz, spre Târgu Ocna. Pentru a tăia comunicaţiile ruşilor spre Muntenia. Ordin greu de executat, căci direcţia de ofensivă spre Moldova avea adâncime de circa 100 km, iar terenul muntos era inaccesibil. Pentru ofensivă erau necesare întăriri imediate. Surprinderea prin urmărirea continuă a trupelor române, care se repliau în trecători, a necesitat risipirea unor forţe puternice care nu ofereau răgaz apărătorului să se organizeze pe noile poziţii.

Dacă acţiunea spre Bucureşti era urmărită şi de strategul german Falkenhayn (fost şef al Statului Major General Imperial), ofensiva spre Moldova era considerată una excentrică, cu o adâncime şi într-un teren greu de cucerit. De aici şi supărarea generalului, până când i s-au comunicat şi întăririle de 3 divizii bavareze şi 2 brigăzi de cavalerie, care urmau a sosi la Armata a 9-a, pe care o comanda. Toate acestea se petreceau în timp ce pe frontul din Moldova comanda celor 2 armate a fost preluată de generalul Alexandru Averescu şi se săpau tranşee pentru rezistenţă. Forţele inamice, complet stăpâne pe teritoriul Transilvaniei se reorganizase la începutul lunii octombrie şi constituiau Grupul de Armate Arhiducele Carol, cu postul de comandă la Oradea. În atare împrejurare s-au declanşat operaţiile ofensive din trecătorile Jiu, Olt, Argeş, Bran, Oituz.

Generalul Falkenhayn judeca situaţia de pe front cu totul diferit decât comandantul căruia i se subordona. El avea credinţă că succesul era asigurat numai dacă trupele române vor fi urmărite, în special în defileul Jiului, unde terenul permitea desfăşurarea de forţe importante. Iată de ce străpungerea Carpaţilor pe la Jiu a fost proiecţia loviturii principale a armatelor inamice. Pe această direcţie s-a concentrat, prin urmare şi masa forţelor de cavalerie. În lucrarea sa memorialistică generalul Falkenhayn explică manevra făcută cu Brigada 2 munte austro-ungară, mutată pe valea Oltului, datorită faptului că pregătirea ofensivei de la Jiu necesita 8-10 zile, timp în care acele trupe ar fi rămas inactive. Şi în plus generalul german cunoştea foarte bine deschiderile trecătorilor de la Vulcan şi Surduc prin care putea face largi manevre de învăluire prin surprinderea trupelor Diviziei 11 Infanterie române. Mai cunoştea şi faptul că de o lună şi jumătate trupele române erau în contact permanent cu cele germane şi austro-ungare, că nu aveau rezerve, şi înregistrase şi pierderi importante după pierderea iniţiativei ofensive. Aşadar pe valea Jiului au fost proiectate operaţiuni cu caracter decisiv. După cum am descris anterior luptele au fost năprasnice. Urmărirea cu atacuri viguroase de cavalerie şi infanterie, cu susţinere de artilerie pe flancuri, în special, a determinat replierea pe poziţiile din adâncime şi treptat cedarea poziţiilor şi retragerea grupului de pe Cerna.

Întrebuințarea trupelor de către generalul Falkenhayn diferea de concepția arhiducelui Carol. El avea să-și justifice hotărârea concentrării și folosirii trupelor astfel: „intenţia mea este să pun stăpânire pe trecătorile de la Dunăre până la Braşov, după care să bat forţele principale ale inamicului, acolo unde le voi găsi. Dacă acestea vor fi pe direcţia Bucureşti îmi este egal”. Totodată explică şi justifică că direcţia ofensivă spre Oituz era dificilă din lipsa căilor de comunicaţii. Prin Braşov străbaterea munţilor era extrem de dificilă. La Orşova nu se puteau desfăşura forţe masive. Deci soluţia aleasă o reprezenta pasul Surduc unde, de altfel, şi pregătise lovitura principală, inclusiv cu planificarea întrebuinţării diviziilor 8, 11 bavareze. Pe valea Jiului nu mai încăpeau alte forţe austro-ungare şi germane! După această justificare şi arhiducele îşi însuşise planul generalului von Falkenhayn, cu precizarea că loviturile planificate pe Jiu şi Olt să aibă rol de a sprijinii atacul principal a grosului de forţe de pe direcţia Braşov-Bucureşti.

Corespondenţa dintre MCG german şi Grupul de Armate avea să valideze hotărârea arhiducelui, ceea ce a însemnat ca diviziile promise să nu mai ajungă ca întăriri la gruparea inamică de pe Jiu, ci să fie risipite pentru atacul din trecătorile spre Moldova şi din depresiunea Braşov, fără rezultate şi succese notabile. Astfel dintr-o ofensivă pe o direcţie sigură, forţele s-au risipit o vreme în munţi unde lipsa aprovizionării şi a hrănirii le-a încetinit ritmul şi moralul.

Simţind presiunea inamicului generalul Averescu a ordonat trupelor să se retragă în interiorul munţilor acolo unde superioritatea în artilerie nu producea efecte devastatoare. Operaţiunile proiectate prin trecători nu înregistrase succesele scontate. Presaţi pe toate direcţiile eram gata de a fi încercuiţi pe la Nord dinspre frontul din Bucovina şi Galiţia de unde ruşii scoteau trupe şi unde erau cu totul inactivi. Ultima ofensivă a lui Brussilow nu realizase nici un succes, din contră erau obosiţi şi avea importante pierderi. Slăbiciunea frontului rusesc s-a datorat şi erorii de apreciere a forţelor inamice de către generalul rus Alexeieff, care credea că de acolo inamicul va disloca forţele care să atace în trecătorile Carpaţilor.

România nu se apără pe Carpaţi, ci pe Siret

Planul operativ rusesc, pentru frontul românesc, nu vedea nici o situaţie critică şi nici deosebit de gravă, prevedea retragerea fără luptă (din descrierea acţiunilor primei bătălii de la Jiu rezultă contrariul). Aici este locul a face următorul comentariu: atâta vreme cât trupele române au acţionat după pregătirile şi planurile proprii acţiunile de luptă ofensive au avut succes. Slăbiciunea trupelor venea tocmai de la aliaţi care nu-şi respectaseră promisiunile şi angajamentele luate prin Convenţiile politice şi militare asumate. Pierderile din campania anului 1916 s-au datorat în bună măsură aliaţilor, ruşilor, în primul rând, pentru că au tergiversat şi apreciat greşit situaţia reală de pe frontul românesc. Generalul Alexeieff liniştea şi pe români şi pe generalul francez Joffre cu privire la sprijinul care-l va acorda, ajutor care pentru moment, „în mod justificat”, întârzia. Lupta modernă, susţinea generalul rus, nu se dezvoltă cu o mare repeziciune. Prin urmare era nevoie de linişte şi chibzuinţă, conform cu mijloacelor disponibile.

Prin telegrama nr.59 din 28 septembrie 1916, generalul Alexeieff, după ce avusese discuţie cu ţarul Nicolae al II-lea, avea să trimită regelui Ferdinand I şi Marelui Cartier General considerentele lor privitoare la frontul român. Frontul român, ca şi cel rus, trebuiau considerate „ca un front unic şi în consecinţă va dispune ca forţele disponibile ruseşti să întărească forţele române acolo unde necesităţile o vor cere”. Şi dintr-un asemenea punct de vedere au început mutările de pe front a diviziilor româneşti. Statul major rus nu cunoştea valoarea trupelor austro-ungare, germane, bulgare şi turce care împresurau România. El vedea doar ameninţarea legăturilor dintre trupele ruse şi române şi pericolul loviturii programate de aceştia spre Bacău. Pe celelalte fronturi erau numai ceva resturi de divizii fără o capacitate ofensivă semnificativă. El sfătuia ca trupele generalilor Averescu şi Presan să reziste 7-8 zile, pentru că apoi generalul Lecitzki urma să înceapă o puternică ofensivă către Vatra Dornei- Cârlibaba.

Numai că inamicul nu dădea răgaz ca trupele ruseşti să se mişte încet, fiindu-le necesare circa 20 de zile pentru debarcare în zonele în care, oricum, nu mai ajungeau. Ne-au cerut să rezistăm o săptămână iar după 4 zile nimeni nu mai ştia nimic de cele 2 Corpuri de armată ruseşti promise a forma grosul forţelor de manevră de la Galaţi - avea să telegrafieze generalul Coandă, Marelui Cartier General Rus, pe 1 octombrie 1916. Situaţia noastră devenise extrem de critică. Comandamentul român cerea cu insistenţă trimiterea a 3 corpuri de armată în Moldova, în timp util, după cum formulase în scrisoarea sa regele către marele Ţar. Începuseră atacurile violente pe toată frontiera de nord a Munteniei, trupele noastre fiind nevoite a se retrage.

După numirea sa la comanda grupului de armate, generalul Averescu a studiat situaţia fiecărei unităţi, la faţa locului, a organizat rezistenţa pe prima linie, dar îşi exprima temerea că întârziere sprijinului rusesc va crea situaţii extrem de grave. Aceste informaţii erau aduse şi la cunoştinţa statului major rus. Generalul Coandă solicita, prin adresa nr. 1850/28 septembrie 1916, ca „aliaţii noştri să atace pe toate fronturile, spre a ne degaja şi a împiedica de a se mai lua noi unităţi de pe frontul lor, cum a fost cazul până acum”. Generalul Alexeieff comunica, prin statul major rus, că „nu înţelege nervozitatea pe care o manifestă românii prin telegrame” de vreme ce România dispune pe frontul din Transilvania de „forţe cu mult superioare inamicului, iar starea de lucruri nu trebuie apreciată critică”. Era necesară, după opinia sa, ca trupa să nu rămână inactivă, şi să atace inamicul slab. Mai sus am analizat raportul de forţe care dovedeşte tocmai contrariul.

Apoi, categoric ruşii comunicau că insistenţele cereri ale guvernului prezidat de I.I. C. Brătianu şi generalul Iliescu erau irealizabile, şi sugera deşteptarea tenacităţii trupei. Se pare că argumentele militarilor români nu găseau ecou la Petrograd. Concepţia ruşilor era formată: România se apără în Moldova, pe Prut.

Abia când întărirea frontului românesc devenise o necesitate stringentă şi pentru protejarea forţelor ruseşti, abia atunci lucrurile s-au mişcat mai alert. Pentru aceasta generalul Alexeieff recomanda înglobarea trupelor române în cele 3 corpuri de armată ruseşti, ce urmau a sosii la timp. Până atunci recomanda „rezistenţă” şi propunea un nou plan operativ. Planul prevedea „a ţine solid flancurile în Moldova şi în Dobrogea, baza de operaţii fiind pe Prut; a scurta frontul centrului, atât cât situaţia o va pretinde, părăsind Valahia occidentală şi, la nevoie, chiar şi Bucureştiul. Scopul principal era de a păstra armata intactă. Armata va putea să recâştiga ceea ce vremelnic ar fi silită să lase în mâinile duşmanului  şi va fi în măsură  să atingă ţelurile războiului…”. Şi în timp ce primeam aceste poveţe de părăsire a teritoriului fără luptă, flancul stâng al armatelor lui Brussilow era salvat de atacul în forţă al Diviziei 14 Infanterie română, în pasul Turgheş. Succesul inamicului nu a fost exploatat, iar la Oituz austro-ungare au înregistrat o înfrângere ce a determinat renunţarea la ofensiva spre Moldova.

Aceste succese de front l-au determinat ca regele Ferdinand I să ordone generalului Averescu să facă propuneri de întrebuinţare a forţelor din subordinea sa, după cum credea de cuviinţă. Acel proiect – însemna în Notiţe zilnice generalul - prevedea o fază defensivă de organizarea diviziilor în adâncime, şi formarea unor rezerve, de circa 6 divizii plus 4 divizii ruseşti cu care să se reia ofensiva pe direcţia Braşov-Târgu Secuiesc. Evenimentele au evoluat altfel în lunile octombrie şi noiembrie. Cele din Valea Jiului, unde se apăra Divizia 11 Infanterie, le-am descris în momentele cele mai importante. Planurile iniţiale ale campaniei vor fi reluate  după venirea misiunii militare franceze şi însuşirea proiectului propus. Obiectivul acesteia era tot câmpia ungară.