Bătălia de la Oituz (8 august - 22 august) a reprezentat a treia puternică confruntare cu forțele inamice, germane și austro-ungare din vara anului 1917, în care au fost angajate trupele române, concomitent cu desfășurarea bătăliei de la Mărășești.

 

Planificarea şi scopul ofensivei

La două zile după ce Armata IX-a germană ataca la Mărăşeşti, aripa stângă a armatei germano-austro-ungare comandată de generalul Friedrich von Gerok (Grupul Gerok) a lansat ofensiva de la Oituz pe direcţia est, spre valea Trotuşului. Obiectivul era de a învălui şi a strânge în cleşte Armata a II-a condusă de generalul Alexandru Averescu, care pătrunsese în depresiunea Soveja. În aceleaşi timp, Armata a IX-a şi Armata a VII-a austriacă ataca în Bucovina, iar comandamentul de război austro-ungar spera ca ofensiva Gerok să continue dincolo de Trotuş. Împreună cu ofensiva de la Mărăşeşti, toate aceste atacuri urmăreau strivirea armatei române şi ocuparea Moldovei. „În caz contrar”, era de părere arhiducele Josef, „România va renaşte şi ne va da bătăi de cap.”

Lovitura principală se dădea de-a lungul șoselei Oituzului, care devenea astfel axa câmpului bătăliei. Ținta atacului executat de dușman era ruperea frontului român în valea Oituzului și ocuparea Oneștilor; în urmă, aripa stângă ar fi urmărit mișcarea, spre a ocupa Târgu Ocna. Așezați în valea Trotușului, la punctul de întretăiere al văilor Oituzului, Cașinului și Tazlăului cu Trotușul, Oneștii formează nodul tuturor căilor de comunicație din aceste văi; posesiunea lui asigură stăpânirea întregii linii a Trotușului. „Reușita atacului dușman și cucerirea liniei Trotușului ar fi însemnat, pentru români, un dezastru strategic și economic. Căci Valea Trotușului, largă, bogată, populată, prevăzută cu o excelentă șosea și cu linie ferată, cu numeroase ramificații în dreapta și în stânga, era principala arteră de comunicație și aprovizionare a armatelor ruso-române din munții Moldovei și singurul rezervor de bogății minerale de care mai dispunea țara pentru trebuințele armatei și populației. Aici erau minele de cărbuni de la Asău și Comănești, puțurile de petrol de la Moinești, ocnele de sare de la Târgu Ocna. Căderea liniei Trotușului ar fi avut drept consecință ocuparea Moldovei. Iată de ce, în valea Oituzului se juca acum nu numai soarta unei bătălii, ci însăși soarta țării.”

 

Forţele combatante

Sectorul pe care urma să se deruleze ofensiva de la Oituz era apărată de Corpul XL rus, lucru bine ştiut de germani, care mai ştiau că le lipseşte dorinţa de a se bate. Indisciplina şi receptivitatea soldaţilor acestui corp rus la propaganda pacifistă germană le erau bine cunoscute. Nemţii se aşteptau la o retragere grăbită a ruşilor şi erau pregătiţi de urmărirea şi hărţuirea lor cu scopul de a provoca o ruptură în front. Înainte de începerea operaţiunii care purta numele codificat Czernowitz, Corpul XL rus a fost însă înlocuit cu trupe româneşti. În noaptea de 1 spre 2 august, Divizia 7 Infanterie comandată de generalul Nicolae Rujinsky a ocupat un sector de front de 10 km. Un sector de front similar a fost ocupat pe 4 august de Divizia 6 Infanterie comandată de generalul Nicolae Arghirescu. Pe frontul de la Mărăşti se afla poziţionată Divizia 8 Infanterie.

În urma efectuării regrupărilor necesare, dispozitivul de apărare al Armatei a II-a române comandată de Averescu era, în ajunul declanșării bătăliei de la Oituz, următorul: Corpul IV armată, comandat de generalul de divizie Gheorghe Văleanu, care ocupa fâșia dintre valea Dofteanei și exclusiv înălțimea Zboina Neagră; Corpul II armată, sub comanda generalului de divizie Artur Văitoianu, care ocupa fâșia cuprinsă între inclusiv Zboina Neagră și satul Valea Sării, unde realiza joncțiunea cu trupe de la flancul drept al Corpului 8 din Armata a IV-a rusă.

Forţa de atac a lui Gerok era reprezentată de Corpul VIII austriac comandat de generalul Siegmund Ritter von Benigni, fiind compus din unităţi eterogene - o divizie ungurească, una austriacă şi alta germană, la care s-a adăugat Batalionul de Vânători de Munte din Württemberg, sosit de pe Frontul de Vest. De îndată ce comandamentul austriac şi-a dat seama că vor înfrunta trupe româneşti, nu ruseşti, au întărit forţa ofensivă cu încă şase regimente. Astfel, raportul de forțe și mijloace în cadrul operației de la Oituz era favorabil inamicului. Grupul Gerock dispunea de 54 de batalioane de infanterie (24.300 de oameni), în timp ce Armata a II-a română dispunea de 34 (raportul de forțe 1,6/1). La trupe de cavalerie, Grupul Gerock dispunea de o divizie, iar Armata a II-a română de o brigadă (raportul de forțe 2/1). De asemenea, Grupul Gerock dispunea de un total de 200 piese de artilerie, iar Armata a II-a română de 104 piese de artilerie (raportul de forțe fiind de 2,3/1). Pe direcția loviturii principale inamicul dispunea de o superioritate evidentă de 3,5/1 în infanterie și 3,8/1 în artilerie.

 

Primul atac austriac (8-11 august)

Ofensiva a început pe 8 august la ora 10.00, arhiducele Josef fiind şi el la postul de comandă al Diviziei 71 Infanterie austriacă ce a început atacul la sud de râul Oituz în direcţia Oneşti. Bombardamentul concentrat a pulverizat în multe locuri tranşeele DI 6 române, aripa dreaptă a fost străpunsă iar apărătorii s-au retras. Un contraatac executat de români înspre după-amiază nu a reuşit să acopere străpungerea, cu toate acestea, la căderea întunericului, nici austriecii nu îşi îndepliniseră obiectivul atingerii Fabricii de Sticlă din periferia Oneştiului.

În sectorul apărat de DI 7 română, artileria grea germană a făcut prăpăd. Două companii româneşti care au încercat să execute un contraatac au fost pur şi simplu îngropate de exploziile obuzelor, iar regimentul din care făceau parte s-a retras de pe înălţimile Ungureana sub presiunea DI 117 germană. Printre răniţii nemţi care au luat cu asalt coastele versantului se număra şi Rudolf Hess (figură proeminentă a viitoarei Germanii naziste, adjunctul lui Hitler în cadrul Partidului Naţionalist Socialist). Un glonţ românesc i-a perforat plămânul stâng şi a pus capăt carierei sale de infanterist în armata imperială germană.

La sfârşitul primei zile de lupte Corpul IV român rezistase mai mult la extremităţile frontului, centrul se retrăsese spre est într-un buzunar larg. Situaţia era deosebit de periculoasă de amble părţi ale râului Oituz, iar Gerok era mulţumit de cât se realizase, ordonând continuarea atacului a doua zi: „Nu trebuie să dăm răgaz duşmanului.” 

În data de 9 august s-au dat atacuri de Corpul VIII inamic urmate de contraatacuri ale Corpului IV român, care a fost nevoit însă să se retragă pas cu pas sub presiunea imensă a atacatorilor. Contraofensiva DI 7 române a fost oprită de DI 117 germană, tocmai întărită cu Batalionul de Vânători de Munte din Württemberg. Aici activa tânărul locotenent-major Erwin Rommel, care a condus trei companii de-a lungul văii Oituzului, infiltrându-se în spatele primului eşalon românesc. Ameninţat cu încercuirea, generalul Nicolae Rujinsky a ordonat retragerea generală a DI 7 române, lucru neaprobat de Averescu, dar acceptat ca un fapt împlinit. În primele două zile Corpul VIII austriac au reuşit să provoace grele pierderi românilor, inclusiv 1.200 de prizonieri, şi să ocupe înălţimi importante din prima linie de apărare românească. Era nevoie disperată de întăriri, iar „neglijarea de către Averescu a constituirii unor rezerve contribuise la apariţia unei crize grave.” Generalul nu mai avea ce face decât să ceară ajutor Marelui Cartier General (MCG) român. Într-un răspuns formulat în termeni tăioşi, generalul Constantin Prezan l-a dojenit pentru că nu s-a îngrijit să-şi creeze o rezervă „aşa cum se recomandă în toate ordinele de operaţii” şi i-a ordonat să-şi formeze o rezervă. Totuşi, „dată fiind situaţia critică”, Prezan i-a trimis în sprijin Divizia 1 Cavalerie şi Brigada de Grăniceri, ambele din rezerva generală a MCG. Lui Averescu i s-a atras atenţia „să restabilească repede şi cu orice preţ” situaţia Corpului IV de armată.

(Va urma)

Explicaţii foto:

1. Trupe româneşti lângă Oneşti
2. Arhiducele Josef pe frontul de la Oituz
3. Generalul Artur Văitoianu
4. Generalul Friedrich von Gerok
5. Generalul Constantin Prezan, şeful MCG român
6. Planul ofensivei germane de la Oituz