Moto: Vino, mănâncă-ți pâinea cu veselie și bea-ți cu inimă bună vinul… (Eclesiastul, 9:7).

De la mânăstirea Sfântului Gherasim cel îmblânzitor de lei ne-am întors rupți de oboseală la autocarul nostru spre care privim întotdeauna cu recunoștință, fiindcă știm că ne duce la loc de odihnă binemeritată după peregrinările noastre prin Țara Sfântă. Vedem că și alte grupuri de pelerini din România și din alte părți ale lumii vin cu grăbire spre autocarele lor. Condiția de pelerin obligă la efort trupesc și reculegere sufletească, fără nici o îndoială, iar emoțiile, imaginile, trăirile, reculegerile pioase, culese din locurile sfinte necesită a fi păstrate în chivotul ales al inimii pentru a le depăna apoi în singurătatea și liniștea unei camere de hotel. După ce toți pelerinii s-au îmbarcat, inclusiv Marius Mineru, care are rol de încheietor de pluton ca în armată, având grijă să nu întârzie nimeni, urcăm pe rând în autocar și șoferul arab Hameed pornește de îndată spre  hotelul Manger Square din Betleem unde grupul nostru de pelerini este cazat. Un asfințit de soare superb în care astrul priponit între nori pare un proiector cosmic aruncând ultimele sale snopuri de raze care îmi aduc aminte de frumusețea dealului de la Petrani după care apunea soarele pe când mă aflam eu în copilărie cu bibolii pe imașul satului Șebiș de Beiuș. Ajunși la hotelul Manger Square, coborâm cu toții în grabă, locul de parcare fiind foarte strâmt și mereu asediat de autocare. Urc cu Teodor pe trepte spre a lăsa pe alți colegi pelerini la lift, pentru că noi avem norocul să stăm la etajul doi. Prin fereastra mare a camerei se văd acoperișurile caselor din Betleem unde se înalță multe butoaie mari din plastic pentru încălzirea de la soare a apelor pompate acolo. Aici grija pentru apa potabilă sau de altă folosință este aproape obsesie.  Suntem în Orientul Mijlociu secetos unde construcția cisternelor pentru strângerea apei de ploaie din timpul iernii datează din epoca neolitică, cisternele erau tencuite cu var pentru dezinfecție și impermeabilizare. Mai multe cisterne antice s-au descoperit în Ierusalim și pe tot cuprinsul Israelului. De pildă, pe locul considerat de unii ca fiind al orașului biblic Ai (Khirbet et – Tell), arheologii au găsit o cisternă mare de aproape 1.700 metri cubi, datând din anii 2500 î.Hr., ea fiind săpată în piatră și tencuită pe alocuri cu lut cu proprietăți  impermeabile pentru a preveni scurgerea apei în adâncuri. În epoca noastră, primul sistem de captare a apei de ploaie a fost instalat la o școală primară din orașul Lod de lângă Tel Aviv. Mai târziu s-au construit sisteme de recoltare a apei de ploaie în mai toate școlile israeliene pentru a-i educa pe elevi cu privire la importanța și nevoia gospodăririi cu maximă grijă a apei, iar când apare seceta, nevoile de apă pot fi folosite din precipitațiile recoltate în ultimele luni. Pentru a îmbunătăți irigarea în mediile aride ale Israelului, digurile (crestele) solului sunt construite în așa fel încât să poată prinde apa de ploaie și a o împiedica să se reverse pe pante și să spele solul fertil. Chiar și în perioadele cu precipitații reduse, se colectează suficientă apă pentru culturile din vale, ea putând fi colectată de pe acoperișuri, iar barajele și iazurile sunt construite pentru a reține cantități mari de apă de ploaie, astfel încât în zilele secetoase, să fie suficientă pentru irigarea culturilor. Agonisirea apei de ploaie duce la o scădere a cererii de apă din fântâni, ceea ce ajută la menținerea nivelului apelor subterane.

Dar nu mai am timp să privesc pe geamul camerei hotelului și să scriu în caiețel pe tema apelor de ploaie strânse din cele mai vechi timpuri în țările lovite de secetă, pentru că trebuie să urcăm, cu Teodor, nu să coborâm, la masă, sala restaurantului hotelului fiind la etajul al șaselea, iar recepția hotelului, contrar așteptărilor, nu este la parter, ci la etajul al șaptelea, de unde se iese direct în stradă, hotelul fiind construit cu artă, dar într-o adevărată râpă.

După o zi grea de pelerinaj în mai multe locuri și după un duș întremător, întâlnirea la masa de seară pentru noi este un prilej de bucurie, de agapă creștinească, de împărtășire a experienței trăite peste zi și un prilej de degustare a felurilor de mâncare și de întărire a forțelor pentru a doua zi. Se știe că micul dejun și prânzul erau mese ușoare pentru vechii iudei. În episodul biblic al întâlnirii dintre frumoasa Ruth, strămoașa lui Iisus Hristos și Boaz, ei au consumat la micul dejun și la prânz pâine înmuiată în oțet din vin, când Ruth lucra pe ogorul stăpânului și apoi soțului său Boaz (Rut 2:14). Masa principală în Orient era masa de seară pentru că atunci se întrunea toată familia la cină la finalul unei zile lungi și grele de muncă, pe vremea patriarhilor se mânca stând pe jos, mai târziu, cei bogați se așezau adesea pe scaune la masă sau stăteau întinși pe o parte, sprijinindu-se în cotul stâng și folosindu-se de mâna dreaptă, precum făceau patricienii romani de mai târziu. Există certamente un simbolism al mâncării la evrei: în timpul Paștelui (Pesach), familiile se adunau pentru a mânca o masă denumită Seder pentru a-și duce aminte de povestea ieșirii din Egipt. Legumele verzi, întruchipând primăvara, erau înmuiate în apă sărată ce simboliza lacrimile robilor evrei, ierburile amare reprezentau experiența amară a sclaviei, pasta din fructe și semințe denumită charoset simboliza mortarul folosit de robii evrei la construirea orașelor pentru asupritori, un os de miel întruchipa sacrificiul de la primul Paște, iar oul era un simbol al doliului, în amintirea distrugerii totale a Templului pe timpul stăpânirii romane.

Cu siguranță, pelerinii din ziua de azi au o soartă cu  mult mai bună decât a celor din secolele trecute, întrucât au la dispoziție autocare, hoteluri cu apă caldă și mâncăruri alese și preoți ghizi care să-i lămurească cu de-amănuntul în orice problemă privind locurile sfinte. Nu trăim pelerinajul, așa cum l-a descris celebrul romancier Paulo Coelho în Jurnalul unui mag, o carte despre pelerinajul autorului către Santiago de Compostela pe drumul medieval ce începe din Pirinei și care străbate nordul Spaniei. Această călătorie inițiatică a autorului  din 1986 a inspirat jurnalul-roman care este de fapt, o parabolă modernă despre nevoia de a găsi propria cale în viață și despre descoperirea faptului că miracolul se ascunde întotdeauna în pașii oamenilor obișnuiți care îl caută pe Dumnezeu. Jurnalul unui mag este o cotitură în creația lui Coelho, nu numai pentru faptul că este prima carte dintre operele lui deosebite, publicată înainte de Alchimistul, una din cele mai traduse opere literare din lume, ci și pentru că povestea acestui pelerinaj este expresia completă a adâncului umanism al filozofiei sale. Cum nu sunt catolic, încât neapărat să mă duc spre Santiago de Compostela, am ales drumul mai scurt al Ierusalimului și fără atât de multe sacrificii ca autorul din America Latină. Totuși, fac volens-nolens o comparație cu pelerinajele mele de la Muntele Athos din 2015 și 2017 unde dormeam în paturi suprapuse și mă mulțumeam cu cina sărăcăcioasă a călugărilor athoniți și câteodată mă duceam pe jos de la o mânăstire la alta când acestea erau apropiate. În Țara Sfântă, prin grija părinților îndrumători, avem condiții de-a dreptul ispititoare, în ceea ce privește felurile de mâncare, ca să fiu în ton cu teoria ispitelor care nu ne ocolesc nici acolo unde te-ai fi așteptat mai puțin. Sala de restaurant a hotelului Manger Square din Betleem este mare, luminoasă, cu mese îngrijite, pe lângă care te duci să te autoservești de pe alte mese încărcate cu bunătățuri apetisante. Ospitalitatea a fost și rămâne mereu o constantă în cultura Orientului Mijlociu, împărțirea generoasă a mâncării și băuturii cu alții este o parte fundamentală a întregii culturi biblice, mâncarea fiind nu numai pentru întremarea trupului nevolnic, ci și pentru nașterea și întreținerea prieteniei, nu este deloc întâmplător că Iisus a mâncat cu fariseii și vameșii pentru a le oferi prietenia, ocrotirea și mântuirea. Străinii erau și sunt primiți și acum cu bucurie în aceste locuri, li se oferă cele mai bune bucate, iar în vechime, călătorii așteptau în locuri publice, la porțile orașului sau pe la fântâni, până când cineva îi invita la masă pentru a-și petrece noaptea cu ei (Facerea 19:1-3, Faptele apostolilor 16:13-15), iar când Mântuitorul nostru Iisus Hristos și-a trimis apostolii în misiune printre străini le-a spus să nu ia nimic cu ei, în afară de toiag, nici pâine, nici traistă, nici bani la cingătoare (Marcu 6:8), pentru că El avea deplină încredere că cineva va avea grijă de misionari să-i adăpostească și ospețească. Dar numai carnea animalelor considerate curate putea fi consumată, a acelora cu copita despicată și care fac parte din rumegătoare (Deuteronom, 14: 3-20), iar peștii trebuiau să aibă înotătoare și solzi, cum sunt sardinele, orice alt tip de pește, fructe de mare sau alte animale marine erau interzise de la consum. Eu și băiatul meu Teodor am fost impresionați să aflăm că peștii ademenitori de la autoservire se încadrează în categoria  peștelui lui Petru (Peter΄s fish), pești care au fost pescuiți în Marea Galileii, aceștia devenind după moartea și învierea lui Iisus simboluri ale creștinismului timpuriu, imaginea lor stilizată fiind săpată în catacombele Romei și în alte locuri unde creștinii se refugiau din calea persecuțiilor. Înainte de a ajunge la pâinea din Tărâmul Făgăduinței, vechii iudei s-au hrănit cu mană pe timpul îndelungatei lor rătăciri prin deșert. În textul ebraic apare expresia  de mirare la vederea a ceea ce s-a numit mană: man-hu (Man-hu? = Ce este aceasta ?), un cuvânt de origine necunoscută şi cu o semnificaţie incertă prin care se explică numele de mană, pe care israeliţii l-au dat acelui fel de hrană (apud Biblia. O istorie vizuală, Editura Litera, Bucureşti, 2008, p. 115 şi Biblia lui Bartolomeu, p. 96). Cercetătorii moderni cred că mana ar fi o sevă a arbuștilor de cătină roșie care apare la înțepăturile insectelor făcute în scoarță și ea se cristalizează în picături lipicioase și dulci de culoare deschisă ce rămân pe rămurele ori cad pe iarbă, ele fiind comestibile (apud Biblica-Atlasul Bibliei, Ed. Litera, București, 2011, p. 150). Abia după ce Iosua trece cu poporul ales râul Iordan și intră în țara mănoasă a Canaanului, iudeii sunt învredniciți a gusta din pâinea cea mult așteptată. Pâinea noastră cea de toate zilele era un aliment de bază în dieta Orientului Mijlociu antic, mai ales dacă provenea din grâu (cei săraci mâncau pâine din orz. Douăsprezece pâini, câte una pentru fiecare trib iudeu antic al lui Israel erau așezate în fiecare săptămână pe masa Templului ca o recunoștință la adresa lui Iahve că acesta le-a pus la dispoziție grânele. Pe lângă pâine, israeliții mâncau carne de oaie, capră, porumbel, găină și prepeliță, cei săraci rareori își permiteau să mănânce carne, în timp ce bogații consumau carne de miel, vițel și căprioară, carnea fiind de obicei fiartă în timp ce mielul era copt întreg. Peștii mici erau uscați la soare, sărați și consumați cu pâine, peștele proaspăt era preparat la foc deschis, iar sarea luată din Marea Roșie era utilizată pentru condimentarea și conservarea durabilă a alimentelor supuse stricăciunii. Vinul era o băutură populară, mai ales în rândurile elitei conducătoare, strugurii erau presați bine în teascuri, mustul obținut era strecurat și lăsat să fermenteze pentru a deveni vin care era păstrat în recipiente din ceramică sau din piei de animale. Câteodată erau introduse în vin miere de albine și diverse mirodenii. În legile evreiești, băutul vinului nu este interzis și primul mare miracol al lui Iisus este preschimbarea apei în vin bun la nunta din Cana Galileii ( Ioan 2:1-11), dar beția era condamnată aspru atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Orzul, folosit pentru preparatul pâinii servea și la fabricarea berii.

Țara  sfântă  are o tradiție unică în lume în ce privește arta culinară, prin ascultarea legilor lui Moise și prin împărțirea felurilor de mâncare în Kosher (permis) și neKosher (nepermis). Nu se consumã carne de porc, mãgar, cal, cãmilã, pãsãri sãlbatice, insecte și animale care se târãsc, în contradicție absolutã cu imensul popor chinez care consumã tot ce umblã, zboarã sau se târãște. Nici preparatele vânãtorești, oricât de apetisante ar fi, sunt interzise în meniul tradițional evreiesc pentru cã acele animale au fost omorâte cu brutalitate. Se consumã carne de miel, vitã, pește cu solzi și înotãtoare, anumite tipuri de pãsãri și dupã ce sângele s-a scurs complet din animal.
Peștele a fost și este marele prieten al dietei evreiești. La aceastã dietã se adaugã lintea, un aliment deosebit de important și datoritã unui inedit episod biblic din Facerea în care Isav cel lihnit de foame îi cedeazã fratelui sãu  Iacov dreptul de prim-nãscut în schimbul unui blid ademenitor de linte. Pe lângã linte, iudeii consumau și castraveți, fie murați, fie naturali, fasolea, usturoiul, pepenele verde, ceapa, mãslinele sub formã de ulei sau fructe, cerealele, precum grâul, porumbul (care se servește și sub formã de boabe fierte sau fãinã de porumb) sau orzul, cereale din care se prepara adesea pâinea lor tradiționalã. Dintre fructe amintim smochinele, strugurii (consumați fie în stare naturalã, fie sub forma de stafide sau de sirop), merele și murele.

Din perspectiva unei alimentații sãnãtoase, vedem în chip firesc cã vegetarianismul este un stil de viaþã preferat al evreilor. O altã regulã despre care am aflat și de la un prieten scriitor Ivan Lungu (care și-a lansat mai multe cãrți la Cenaclul Baroului Bihor, acesta având bunici orãdeni și plecat de mult în Israel și despre care voi vorbi mai târziu) este aceea cã în tradiția evreilor, laptele și carnea sunt douã alimente care nu se combinã în nici un fel, nu se pot consuma împreunã, decât dupã ce a trecut un anumit interval de timp dupã consumul unuia sau al altuia. În simbolistica acestor alimente diferite, laptele este cel care oferã viațã oamenilor, pe când carnea este un fel de simbol al morții (deoarece animalele sunt omorâte înainte de a fi consumate) și de aceea nu se pot consuma împreunã, pentru cã nu se poate îmbina în același timp simbolul vieții cu cel al morții. În ce privește bãuturile, comunitatea evreiascã adorã sã bea ceai negru și cafea turceascã, iar vinul este la mare cãutare, dar în cantitãți mici. În vechime era folosit numai în scop religios și în ritualuri specifice, dar de-a lungul timpului, evreii au adoptat aceastã bãuturã și în mesele lor obișnuite, însã fãrã a exagera. Dupã cum am vãzut, la mare trecere este și sucul din fructe de rodie, consumat imediat dupã preparare, un adevãrat elixir.

Rând pe rând, pelerinii se pronunță asupra felurilor de mâncare din care au degustat și doar cu cuvinte de laudă spre mulțumirea tăcuților chelneri  cu fețe de culoare arămie și care ne înconjoară politicoși și care, din când în când, ridică de pe mesele noastre farfuriile. Ne ridicăm și noi să ne ducem spre camerele noastre, mâine ne vom duce la Mânăstirea Sfântului Sava cel Sfințit, la o distanță de vreo 12 km, spre răsărit de Betleem și în plin deșert, la satul păstorilor și la Biserica nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. (Va urma)