Fără îndoială, clipa supremă a pelerinajelor din Țara Sfântă este atunci când ajungi să te rogi la mormântul Mântuitorului Iisus Hristos. Un loc paradoxal unde s-a amestecat acum mai bine de două mii de ani obșteasca moarte omenească cu Învierea Dumnezeiască! Locul unic în lume în care Viața cea veșnică a biruit moartea! Cu îndreptățire, cred că Biserica Sfântului Mormânt ar trebui să se numească, de fapt, Biserica Învierii. Este locul cel mai vizitat din Ierusalim și nu-i de mirare că trebuie să ne aliniem în ordine și în liniște după celelalte grupuri de pelerini care sunt înaintea noastră. Mulți credincioși completează pomelnice pentru cei dragi de acasă și achiziționează mănunchiuri de câte 33 de lumânări după numărul anilor pământești ai lui Iisus, lumânări pe care le aprind să se știe că au primit lumina din Biserica Învierii și apoi le sting pentru a intra înapoi în rând, iar pomelnicele se vor înainta preoților noștri care le vor da la rândul lor preoților care slujesc la Sfântul Mormânt. Înaintăm încet prin spații mărginite cu frânghii pentru a ne delimita unii de alții și când, în sfârșit, ajungem lângă peretele baldachinului din piatră ridicat în secolul al XII-lea și care adăpostește mormântul Domnului, părintele îndrumător Ciprian Pașca și cei doi părinți însoțitori, preoții Pintea Romulus Cosmin și Mureșan Violin, încep să cânte cu însuflețire Hristos a înviat din morți și ne alăturăm cu vocile noastre vocilor lor. Sunt emoționat peste măsură, mă întreb în gând: Este oare adevărat că am ajuns să cânt Hristos a înviat din morți chiar lângă mormântul Mîntuitorului ? Și pelerinii din grupul nostru trăiesc aceeași stare de uimire, de beatitudine și de împlinire a vieții lor, mai ales ucenicii, adică aceia care au ajuns pentru prima oară în Țara Sfântă (așa cum este cazul meu, al fiului meu Teodor, al lui Marius Mineru) și aceștia sunt cei mai numeroși în grup. Pelerinii din celelalte grupuri ne privesc și ne ascultă cu îngăduință, străduindu-se să ghicească în ce limbă se cântă, dar apoi se lămuresc când îl zăresc pe Marius Mineru, încheietorul de pluton, care din când în când înalță tricolorul românesc de care nu se mai desparte. Când ne apropiem de finalul imnului Învierii, deja primii pelerini din grupul nostru au ajuns la ușa de intrare în Sfântul Mormânt. Acolo sunt cei trei preoți ai noștri care îi preiau și îi introduc într-unul din locurile cele mai vizitate și adorate din lume. Pe frontispiciul de la intrarea în Sfântul Mormânt scrie în limba greacă: De ce îl căutați pe Cel Viu între cei morți ? Apoi se pătrunde prima dată în antecamera denumită încăperea îngerului, a acelui înger pe care l-au zărit femeile mironosițe sau femeile purtătoare de mir: Și intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au înspăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul , Cel Răstignit ? A înviat ! Nu este aici. Iată locul unde l-au pus.( Evanghelia după Marcu, 16: 5-6).

Este vineri, 11 noiembrie 2022, vom vedea, eu și fiul meu și ceilalți pelerini bihoreni locul unde l-au pus pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos acum mai bine de două mii de ani într-un mormânt nou Iosif din Arimateea și Nicodim… Îndemnați de preoții noștri, intrăm prima dată în încăperea îngerului, ne închinăm la un mic altar acoperit de sticlă și sub care se vede o bucată din piatra care a închis mormântul lui Iisus, piatră care a fost prăvălită de îngeri, spre groaza soldaților romani care păzeau mormântul. Tot în camera îngerului arde o lumânare care are o însușire deosebită: flacăra acesteia nu arde ca flacăra unei lumânări obișnuite, ci este mult mai blândă. Ducem cu noi niște obiecte de îmbrăcăminte pe care le vom trece peste Sfântul Mormânt pentru a le sfinți. Suntem îndemnați de preotul Ciprian Pașca să intrăm în Sfântul Mormânt cu capetele aplecate și îngenunchem în fața sepulcrumului adorat. Ni se spune că nu avem la dispoziție decât vreo zece secunde pentru că lumea așteaptă la rând. Simt o emoție atât de puternică încât îmi dau lacrimile și nu pot să spun decât rugăciunea inimii: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul ! Și vindecă-l pe fratele meu ! Am mai apucat să trec pe deasupra sepulcrumului sfânt obiectele noi de îmbrăcăminte nepurtată și preotul ne îndeamnă să ieșim de-a-ndărătelea din Sfântul Mormânt, ceea ce și facem. Este ora astrală a vieții mele, Teodor se uită la ceas și îmi spune: Ora unsprezece și unsprezece minute… Și azi este vineri, unsprezece noiembrie 2022. Pe scurt: Unșpe a unșpea ora unșpe și unșpe minute! Nu am să uit niciodată aceste momente înălțătoare! Îmi aduc aminte apoi că la una din întâlnirile promoției 1975 a Liceului Samuil Vulcan din Beiuș, am fixat data și ora întâlnirii din anul 2006, astfel: Unșpe a unșpea ora unșpe!, după cum a rezultat dintr-un scurt anunț făcut chiar în ziarul Crișana. De ce ai fixat data asta? am fost întrebat. Ca să nu uite lumea, ca să fie mai ușor de reținut!, am replicat eu. Iată, că de la întâlnirea promoției noastre din 11.11.2006, nu am mai folosit această dată de întâlnire decât acum în anul de grație 2022. Cum se leagă evenimentele acestei vieți! Cu Iisus Hristos trebuie să trăim în comunitate și nu de unul singur! Ce-ar fi fost dacă elevii silitori de altădată, minunații colegi ai promoției noastre din 1975 de la Liceul din Beiuș ne-am fi dat întâlnire la Sfântul Mormânt?

Despre preafericirea plânsului duhovnicesc

La ieșirea din sepulcru sunt răvășit de acel plâns pe care călugării îl denumesc plânsul duhovnicesc, un plâns care te face fericit, un plâns de o rară beatitudine, unul pe care l-am mai trăit în viața mea de două ori: prima dată la biserica Izvorul Tămăduirii din Oradea după o slujbă în luna noiembrie 2006 și a doua oară la Schitul Colciu din Muntele Athos în luna octombrie 2015. Acum este a treia oară, în 11 noiembrie 2022, într-o zi de vineri, după ce m-am închinat la Sfântul Mormânt și când simt că mi se rup zăgazurile sufletului și devin parcă mai ușor, pe deplin împăcat cu mine însumi și cu lumea, netemător de moarte și suferință… Un om eliberat de toate grijile din lumea aceasta.

Despre fericirea plânsului duhovnicesc ne vorbește și Mântuitorul atunci când spune : Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4). Iar părintele arhimandrit Sofronie Saharov a scris minunat despre această binecuvântată stare în rânduri ca acestea:

Iată, îmi văd inima într-o luptă: Cum voi vorbi despre sfântul plâns contemporanilor mei? Știu că ei vor socoti o rușine ca un om în toată firea să plângă pentru orice pricină. Da, cu adevărat, este rușinos a plânge, dar numai atunci când este vorba de lucruri trecătoare: de carieră, de avere, de privilegii sau de starea socială, de sănătate și altele asemenea lor. Însă plânsul despre care vom vorbi atinge legătura noastră cu vecinicul Dumnezeu: el aparține unui alt plan al ființei. El izvorăște atunci când se atinge de noi Duhul lui Dumnezeu. (Apud Arhimandrit Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere de Ierom. Rafail Noica, Editura Sophia, București, 2005, p. 65)

Rezumând toate cele întâmplate, după cele patrusprezece stații sau opriri de pe Drumul Crucii, am ajuns cu bine la punctul terminus al pelerinajului nostru din binecuvântata zi de vineri, 11 noiembrie 2022, acest punct final fiind Sfântul Mormânt al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Recent am fost în Cluj Napoca unde pregătesc pentru apariție o nouă carte la Editura Școala Ardeleană și am trecut și pe la catedrala catolică Sfântul Mihail unde am învățat pentru admitere din filosofie și economie politică în vara anului 1976 , dar și la alte examene, pe perioada anilor 1977-1981, profitând de răcoarea imenselor ziduri ale bisericii. Și atunci pe vremea studenției, dar mai ales acum în luna mai 2023, după pelerinajul în Țara Sfântă m-a fascinat reprezentarea lui Iisus Hristos de pe peretele din stânga cum privești spre altarul catedralei. Mântuitorul nostru Iisus Hristos își poartă crucea pe Drunul Crucii sub povara a patrusprezece păcate ale omenirii, câte opriri a avut pe Via Dolorosa spre Golgota. Aceste păcate din catedrala catolică din Cluj-Napoca sunt înscrise de sus în jos și în limba latină, după cum urmează: superbia (mândria, trufia, fala, orgoliul), ira (mânia, furia, iritarea), avaritia (avariția, zgârcenia), invidia (invidia, pizma, ranchiuna, gelozia), blasphemia (blasfemia, hula, profanarea a ceea ce este considerat sfânt), ebrietas (ebrietatea, beția), detractio (vorbirea de rău, defăimarea, denigrarea) luxuria (desfrânarea, concupiscența), homicidium (omuciderea, omorul), infelix matrimonium (căsnicia nefericită), gula (lăcomia), acedia (tristețea, sila de viață, deznădejdea, anxietatea), mendacium (minciuna) inquieta conscientia (neliniștita conștiință). După fiecare oprire pe Drumul Crucii, Iisus Hristos a mai mântuit lumea de câte un păcat, din cele arătate pe scurt de reprezentarea iconică din marea catedrală catolică din Cluj-Napoca.

Nu mi-e rușine să spun și să scriu că am ieșit răvășit de plâns de la Sfântul Mormânt. Câte păcate de-ale mele nu le-a purtat Mântuitorul pe Drumul Crucii spre a avea grijă de bietul și nevolnicul meu suflet? Îmi aduc aminte de un sonet pe care l-am scris mai demult și care l-a convins pe traducătorul Josef Johann Soltesz din Satu Mare să-mi traducă în limba germană apoi un întreg volum de sonete pe care a avut grijă să-l trimită la Vatican de unde am primit o scrisoare de mulțumire și încurajare : Eu, numai eu, te-am răstignit, Hristoase/ Piroane, adânc, Ți-am împlântat în palme/ Și am proferat spurcatele sudalme,/Iar mirul scump l-am azvârlit din vase./ Cu biciul rupt-am pielea-Ți de pe oase/ Mirându-mă de gesturile-Ți calme,/ De parcă ai fi fost pe niște doalme/ Lângă Iordan în falduri de mătase./ Și zi de zi tot Te atârn pe cruce/ Cu funii împletite din păcate,/ Iar sângele n-apucă să se-usuce/ Când iarăși Te străpung cu răutate./ Mă uit în jur: nu-i nimeni la răscruce/ Și-aud cu spaimă mare: Te iert, frate!

            

A treia dezvelire a Sfântului Mormânt

Am aflat de la preoți că în 16 octombrie 2016 o echipă specială de arheologi a deplasat placa de marmură la care pelerinii se închină și ne-am închinat și noi și sub placa de marmură s-a găsit banca de înmormântare, aceasta fiind cea de-a treia deschidere a Sfântului Mormânt din anul 1555 încoace. Pentru prima oară, lumea a fost informată pe deplin cum a arătat mormântul, cum s-au făcut schițe și fotografii cu acea ocazie și s-a și filmat întreaga operațiune din octombrie 2016. Șefa lucrărilor, profesor Antonia Maropoulou a relatat atunci presei că trei mijloace de investigare au încetat să mai funcționeze după deschiderea Sfântului Mormânt și două dintre computerele utilizate au trecut printr-o fază de criză și trei instrumente de cercetare s-au spart la deschiderea mormântului. La deschiderea mormântului au asistat înalți prelați greci, franciscani și armeni și după marele eveniment al găsirii prin GPS al punctului învierii, au fost 60 de ore de perfectă înțelegere și comuniune deplină între confreriile religioase care slujesc la Sfântul Mormânt. Toate aceste întâmplări au fost relatate cu lux de amănunte de jurnalista Marie Armelle Beaulieu, redactor șef al revistei Terre Sainte Magazine.

Presa a relatat că în 2016 o echipă importantă de arheologi, condusă de profesorul Antonia Maropoulou, a demarat un proiect amplu de restaurare și consolidare la mormântul lui Iisus Hristos. Deși existau zvonuri referitoare la inexplicabilele fenomene din jurul acestuia, echipele de arheologi au pornit la drum.

Profesorul Antonia Maropoulou povestește că au existat momente când aparatura pe care au folosit-o la măsurarea rezistenței structurii nu a mai funcționat absolut deloc. „Când am încercat să explorăm cavitatea pietrei sfinte, aparatele care verificau rezonanţa electromagnetică au cedat. Mormântul lui Iisus Hristos este un mormânt viu… Există fenomene naturale care pot perturba câmpurile electromagnetice“, povestea profesorul Antonia Maropoulou, la un post de televiziune francez. O parte dintre muncitorii din echipă au relatat despre o „aromă dulce” la apropierea de mormânt. Aceștia spuneau că au simțit un fel de parfum floral care a fost adesea menționat în întâlnirile cu sfinții și cu aparițiile Sfintei Maria. Lucrările speciale de restaurare și consolidare la mormântul lui Iisus Hristos au început în octombrie 2016 și au durat aproximativ un an de zile. Un an în care s-a consolidat structura de rezistență a mormântului și, în același timp, a fost restaurat și altarul construit în jurul acestuia. De-a lungul anilor, marea majoritate a oamenilor de știință, arheologi, teologi, au avut suspiciuni. Majoritatea suspiciunilor erau legate de originea construcției din Orașul Sfânt. Mulți au clamat ideea de a se demonstra dacă într-adevăr acolo ar fi fost înmormântat cu adevărat Iisus Hristos. Scepticii și agnosticii nu au crezut nici în momentul în care mormântul lui Hristos a fost deschis pentru restaurare că acela ar fi fost locul cu adevărat. Printre cei care au relatat despre fenomenele misterioase ce se întâmplau în jurul mormântului, s-a numărat și o jurnalistă franceză. Marie-Armelle Beaulieu, redactor-șef al revistei Terre Sainte, a primit permisiunea de a vizita locul, fiind singurul jurnalist acceptat. Aceeași jurnalistă, după ce a fost deschis mormântul lui Iisus Hristos și arheologii au scos la iveală piatra pe care se presupune că Iisus ar fi fost întins, a declarat: „Aș fi încântată dacă un expert științific ar dovedi că această piatră este într-adevăr locul în care s-a odihnit Hristos. Dar chiar dacă s-ar dovedi contrariul, ar fi totuși un semn al Învierii ”, a declarat pe atunci jurnalista din Franța. Ținând cont de relatările echipei de arheologi, jurnalista s-a declarat reticentă cu privire la zvonurile asociate cu presupusul „parfum dulce”. În contrapondere, primul arheolog care a deschis parțial mormântul în 1809, Nikolaos Komnenos, menționa în jurnalul său din acea vreme despre acea „aromă dulce”.

Au existat oameni care au vorbit despre sugestia colectivă și manipularea maselor când vine vorba de aceste fenomene. Dar relatările separate ale echipelor de muncitori și arheologi din 2016 au schimbat, în cele din urmă, optica asupra a ceea ce se întâmplă la mormântul lui Iisus Hristos. Jurnalista franceză a relatat că Sfântul Mormânt este gol, dovadă a faptului că Iisus Hristos a înviat cu adevărat. Nu am găsit nimic acolo, este chiar gol, confirmăm ! a scris doamna Marie Armelle Beaulieu, care nu întâmplător are și un nume parcă predestinat de Beaulieu (loc frumos, în limba franceză). Și care loc de pe pământ ar fi mai frumos și mai înălțător decât locul unde Iisus a înviat și a mântuit lumea ! 

După ieșirea de la Sfântul Mormânt, pelerinii bihoreni şi-au îndreptat pașii spre locul special din biserica Învierii unde se află ombilicus mundi (buricul pământului), locul de convergență religioasă a trei continente: Europa; Asia și Africa și a trei mari religii monoteiste: creștinismul, iudaismul și islamismul.
Centrul lumii acesteia este reprezentat printr-o formă de piatră, sugestiv intitulată buricul pământului. Un termen care dincolo de ineditul și unicitatea sa semantică ne trimite la Cartea Sfântă care ne aduce aminte că „Dumnezeu, Împăratul nostru, înainte de veac a făcut mântuire în mijlocul pământului” (Ps. 73, 13), precum și de proorocul Iezechiel (5,5): „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Acesta este Ierusalimul, pe care Eu l-am pus în mijlocul neamurilor şi al ţărilor dimprejur”. Pentru credincioșii arabi, acest loc din Biserica Învierii din Ierusalim este cunoscut sub denumirea de „nousoul-tinia”, care, în traducere, înseamnă „mijlocul lumii”.
Scrierile de cosmologie medievală indică faptul că Ierusalimul era cunoscut încă din acea vreme ca fiind centrul geografic al lumii, teorie care se bazează pe tradiţia iudaică, în care oraşul era considerat centrul omenirii, care să atragă în jurul său toate popoarele lumii. De aceea toate sinagogile din lume sunt orientate spre Ierusalim, pentru ca în timpul rugăciunii, toţi credincioşii să stea cu faţa către Sfânta Cetate. Mărturiile datează din perioada elenistică, atunci când evreii se aflau sub certa influenţă a culturii greceşti, iar sintagma de ombilicus mundi, buricul pământului, era dedusă și din hărțile geografice care puneau în centru Ierusalimul.
Citind cu atenţie Vechiul Testament, vom afla că locuitorii Ţării Sfinte sunt localizaţi acolo unde, ulterior, s-a fixat a fi buricul pământului, aşa cum şi Cartea lui Ezechiel (38-12) îi descrie pe israeliţi ca fiind cei care „trăiesc în centrul pământului”, pentru ca într-un alt capitol al cărţii sfinte, Ierusalimul să fie descris ca aflându-se în „centrul neamurilor”, iar cuvântul ebraic folosit aici pentru „centru” este „tabbur”. În versiunea în limba greacă, în Septuaginta, cuvântul „centru” este redat prin denumirea „omphalos” sau „buric”. Chiar dacă au existat și unele păreri potrivit cărora Muntele Tabor, al schimbării la față și al întâlnirii lui Iisus cu Tatăl Ceresc ar putea fi asociat cu acest cuvânt şi că acest deal, nu foarte înalt, ar putea fi considerat mai potrivit ca fiind un centru al Israelului sau chiar al pământului întreg, totuși, este foarte puţin probabil ca aceste două cuvinte (tabbur şi Tabor) să aibă vreo legătură, în ciuda asemănării lor. Plasarea timpurie a Ierusalimului în „centru” persistă în majoritatea hărţilor realizate în perioada medievală. Chiar dacă unii ar obiecta că Ierusalimul nu constituie centrul geografic al pământului, acesta rămâne, indiscutabil, centrul spiritual al lumii creştine. În biserică am aflat că nicăieri în lume nu există mai multă energie pozitivă decât aici în preajma locului Învierii Domnului și al existenței acestei pietre minune denumită buricul pământului, piatră ce este întregită de un ansamblu unic, ce stă la baza unei cupole înalte de 29 de metri, care se sprijină pe patru arcade imense, cu pandantive poleite cu aur, pe care sunt reprezentaţi Sfinţii Evanghelişti. Totul seamănă cu un altar sau, după cum spun creştinii, cu o biserică în biserică. De aici, credincioşii și pelerinii veniți din toată lumea pleacă eliberaţi de patimi, de neputințe, de îndoieli, de ispite, pleacă mult îmbunătățiți, cum spun călugării athoniți, considerând că au renăscut. Se spune că energia cu care se încarcă cei care ating piatra considerată a fi centrul pământului se simte timp de un an. Într-adevăr, pe timpul pelerinajului nu am simțit micile mele dureri și nici după ce am revenit acasă la Oradea.

Va urma