Pentru că tocmai trăiam atmosfera de basm şi feerie a Sărbătorilor de Iarnă, peste tot vedeam semnele şi însemnele unor primeniri şi-armonizări: a locurilor şi peisajelor cu semnificaţiile şi conotaţiile majestuoasei şi magnificentei luni Decembrie, punctul terminus al unui an şi începutul extaziant al celui următor. 

Alexandra (Diţa) ne-a ,,îmbarcat” în BMW-ul ei cu GPS-ul călăuzitor, pentru a ajunge, pe autobandă, desigur, în capitala landului Tirol, Innsbruck, la vreo 60 de kilometri de Angerberg. Am avut noroc că cinci din cele şase zile de adăstare aici au fost însorite, Alpii cei austeri lăsându-se admiraţi în toată splendoarea lor. Ca şi locurile pe unde-am trecut, de altfel, iar când ajungem în oraşul celor două Olimpiade de iarnă (1964 şi 1976), nu ne mai săturăm de priveliştile din jur, la tot pasul vezi şi ceea ce sintagma ,,calitatea vieţii” îţi sugerează, aproape că la modul... contondent. Cum e aici, cum e la noi, comparaţiile o iau razna prin pulberăria minţii mele surescitate. La un moment dat, o maşină a poliţiei rutiere innsbruck-iene ne-a oprit, pentru a ne atenţiona că accesul maşinilor pe acea stradă era interzis, dar indicatorul era mic şi greu de observat, Diţa vorbeşte cu ei în germana ei impecabilă, ce mândru sunt de ea, are o siguranţă şi-o nonşalanţă, un firesc al dialogului, care impun. Ne oprim în faţa unei clădiri monumentale, elegante şi cu inflexiuni strălucitoare - care vin de la acoperişul de aur - construită în 1420 de Frederic al II-lea, duce al Austriei şi conte de Tirol. Pentru a sărbători sosirea anului 1500, a fost construit bovindonul, o formă arhitecturală ieşită în afara planului pereţilor exteriori, în prelungirea planşeului. Faţada este bogat ornamentată cu reliefuri ce reprezintă blazoanele împăratului - Maximilian I, care l-a şi comandat, de altfel, lui Niklas Turing cel Bătrân - iar basoreliefurile îl imortalizează pe împărat alături de cele două soţii (ducesa Maria de Burgundia şi Bianca Maria Sforza, fiica ducelui de Milano), de cancelar, bufon şi câteva steme. Analele istoriei consemnează şi faptul că aici, în faţa clădirii somptuoase, cu acoperiş de aur, a fost ars pe rug - în 25 februarie 1536 - Jacob Hutter, fondatorul şi predicatorul sectei anabaptiste, în timpul domniei arhiducelui Ferdinand. Clădirea a fost renovată la 1782, după cum indică o inscripţie în limba latină de pe faţada bovindonului. În 1996 a fost inaugurat aici Muzeul ,,Maximilianeum”, tot aici funcţionând şi Arhivele oraşului Innsbruck, ca şi Secretariatul permanent al Convenţiei Alpine Internaţionale, iar acoperişul auriu a dat numele concursului internaţional ,,Golden Roof”, o competiţie de atletism care are loc în fiecare an în faţa clădirii. Oricine trece pe aici, prin această capitală a Tirolului situată în inima Alpilor, este impresionat de felul în care se îmbină farmecul vibrant al trecutului, cu strălucirea iradiantă a prezentului, prin clădirile sale fortificate, respectiv prin clădirile avangardiste ale modernităţii. Palatul Ambras, de pildă, uimeşte prin tavanele casetate şi picturile unor celebrităţi precum Tizian, Van Dyck şi Diego Velasquez, iar turnul gotic Ottoburg - parte a cetăţii Innsbruck-ului - ne aminteşte că şi-a dobândit strălucirea încă din timpul împărătesei Maria Tereza, care a oferit tirolezilor o piesă de rococo vienez. Pe de altă parte, arhitectul Enrique Perrault a dat primăriei innsbruckeze o impresionantă galerie, iar arhitecta de renume mondial Zaha Hadid - prima femeie care a obţinut premiul Pritzker, echivalentul Nobel-ului în arhitectură - este autoarea trambulinei de la Bergisel şi a fascinantei construcţii a Hungerburgbahn-ului. Pe acesta circulă un fel de tren-lift, care duce turiştii pentru a admira panorama ce se deschide, de la Seegrube, la peste 2000 metri, cu munţii ca un zid protector, înzăpezit, în jurul oraşului despicat de râul Inn. Aici, la Seegrube, facem multe poze, chiar în faţa iglului-bar, în una dintre ele aflându-se şi un tânăr american, alături de snowbord-ul lui. Nu ne mai săturăm de priveliştea impresionantă, feerică, ce ni se oferă la ceas de-amurgire alpiană, iar mie, ca vechi poetuş zărghit şi zurbagiu, mai că-mi vine să-mi slobod fizicul pe panta-nzăpezită de vreo sută de metri, cam abruptă, de la picioarele noastre! Însoriţi şi-aproape-nseraţi, dar şi răscoliţi şi surescitaţi de-atâta frumuseţe, intrăm în restaurantul din apropiere, unde Diţa ne oferă o mâncare cu specific tirolez, gustoasă şi hrănitoare, cu o bericea pentru mine şi sucuri pentru Diţa, Ela şi Eva. Mă uit în jur cu atenţie mărită şi surprind o varietate de dialoguri, în mai multe limbi, inclusiv japoneză, sârbă, rusă şi spaniolă, pe lângă germană şi engleză, desigur. Când ieşim pentru a coborî cu trenul-lift al lui Zaha Hadid, luminile oraşului tirolez creează o ambianţă mirifică, totul fiind împodobit şi luminat a giorno, pentru că suntem, cum să uităm asta, în Ziua de Crăciun şi bucuria de a fi fost pătrunşi, la modul intim aş putea spune, de atâtea frumuseţi şi minunăţii ne fac să ne simţim ca în... al nouălea Cer...