Era cam cinci dimineaţa, dar bucuria noastră era mare, pentru că Diţa ne adusese cu bine la capătul celor 430 de kilometri de autobandă, Viena- Angerberg, iar în ce mă priveşte, mă gândeam că a fost, de fapt, o situaţie-limită, în care riscurile asumate nu au fost mici, dimpotrivă.

 

Noi, cei veniţi din Oradea, suntem încântaţi de aspectul casei - un mic palat în alb, culoarea dominantă -,  iar împrejurimile, cu lanţul de munţi al Alpilor tirolici înstăpânit şi dominant, erau de o frumuseţe fascinantă şi provocatoare aş zice, vorba prietenei Marinela de pe Facebook, ,,supercalifragilistic”! Mă, îmi ziceam, ce mare poet eşti tu, dacă nu îţi exprimi mulţumirea cumva, literar vorbind, poeticesc, sadea: La Angerberg sunt munţi, e totul alb şi luminos/ cum aşteptăm Crăciunul să ne-nvăluiască,/privim spre noi de sus în jos /şi bucuriile simţim că or să crească”. După-masă, eu cu Ela plecăm spre Mariastein, o localitate mai jos de Angerberg, unde aflasem că se află un castel-capelă, celebru nu doar în Austria, prin istoricitatea şi frumuseţea lui. Proclam dictatura albului, a luminii şi-a Albei ca zăpada şi facem poze, la un moment dat sunt imortalizat sărind în sus cam un metru, cu mâinile-n buzunare. Linişte, lumină şi bucurie, asta simţim, pe lângă noi rar mai trec doi-trei oameni de-ai locului, care ne salută ori îi salutăm, în timp ce coborâm stăpâniţi de încântare şi curiozitate. Mariastein este cel mai mic sat din Tirol, ba chiar din Austria, cu nici 300 de locuitori, doar că aici se află acel obiectiv istoric şi cultural important, castelul-capelă construit în anul 1360, pe o stâncă de 14 metri, de muntaniardul Schwaz. La ultimul etaj se află o biserică de pelerinaj, unde, din 1371, este celebrată o sfântă liturghie, aici venind credincioşi să se roage, de peste 500 de ani. Din 1834, proprietara castelului a devenit Arhidieceza din Salzburg, oraşul şi landul cu acelaşi nume, din imediata vecinătate, spre nord. Printre comorile din Mariastein, o însemnătate aparte au aşa-zisele insigne naţionale, reprezentând coroana şi sceptrul conţilor de Tyrol, pe care, la 1602, arhiducele Maximilian al III-lea le-a donat doamnei de Mercy, din Mariastein. În curtea castelului ne atrage atenţia un clopot uriaş, asemănător celui pe care-l văzusem la Trento, în Italia, în urmă cu vreo 15 ani. Lângă clopot se află un ciocan de cauciuc, cu care, lovind puternic marginea, ne minunăm de sunetul grav şi profund. Ela schimbă câteva cuvinte, în germană, cu femeia care are în grijă castelul, apoi începem să urcăm scările de lemn, care duc, în spirală, spre biserica de pelerinaj de care aminteam, de la ultimul etaj. Cum ne aflam în chiar ziua de Ajun, suntem întâmpinaţi, în încăperile castelului, de brazi împodobiţi cu globuri multicolore, dar în unele locuri, ca nişte nişe ce adăpostesc enigme, semiobscuritatea şi întunericul veghează, parcă, la intangibilitatea acestora. Ajunşi sus, ne reculegem în faţa altarului somptuos şi admirăm, cu uimire şi extaz, minunăţiile de acolo, icoanele şi odoarele care au fost atinse şi mângâiate, poate, de atâtea priviri, prin ani, decenii şi secole. Ela scrie câteva cuvinte, în germană, în registrul de onoare, lângă care ard lumânări şi sunt expuse obiecte de rit bisericesc şi pliante. Când ajungem jos, parcă regretăm că trebuie să părăsim acele frumuseţi înnobilate, prin timp, de simţămintele alese şi admiraţia respectuoasă ale celor care au trecut pe acolo. Îmi amintesc acele sonuri poezeşti bolintinene: ,,Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel/ unde curge-n vale un râu mititel,/ plânge şi suspină tânăra domniţă/ dulce şi suavă ca o garofiţă”, iar aici, în Mariastein, în apropiere, chiar auzim bolboroseala învolburată a unui curs de apă ce coboară din munţi. Să mai spun că în preajma castelului-capelă se află un impozant hotel, iar ca încă o informaţie de efect este faptul că HOCATIFF Infrastructure Austria construieşte un tunel de apă pentru Mariastein şi că pentru instalaţia hidroelectrică se va ridica un baraj, iar apa care va fi condusă subteran la centrala electrică din Prutz va fi suficientă pentru peste 100.000 de gospodării, din alte localităţi, desigur. Pentru a minimiza traficul pe şantier şi pentru a reduce poluarea cu praf, materialul excavat rezultat este condus de un sistem de benzi transportoare, de la portalul tunelului către zona de depozitare. Mai privim încă o dată în urmă, spre castelul ce se înalţă din stâncă, totul în jur este liniştit, curat şi luminos, dar aerul este tot mai rece, după ce ziua fusese însorită, armonizându-se, parcă, discret, cu asprimea munţilor cu creştetele înzăpezite. Bucuroşi, îmbogăţiţi sufleteşte şi vibranţi, ne întoarcem la căsuţa albă din Angerberg, unde, seara, vom împodobi bradul de Crăciun, vom primi şi împărţi daruri şi vom colinda, linu-i lin şi iarăşi lin, Leru-i Ler…

(Va urma)