Moto: “Nimeni n-are să ne-nvețe ce-am fost sau ce ar trebui să  fim, voim să fim ceea ce suntem - Români” (Mihai Eminescu)

 

În urmă cu mai multe luni, președintele Academiei de Științe din Republica Moldova, domnul Gheorghe Duca, şi acad. Nicolae Dabija, liderul Mișcării Unioniste „Sfatul Țării-2”, ne-au invitat, împreună cu domnul prof. univ. dr. Sorin Curilă, președintele Senatului Universității din Oradea, să participăm la sărbătoarea Limbii Române la Chișinău.

În primăvară acad. Mihai Cimpoi mi-a trimis o scrisoare emoționantă, rugându-mă să adun cărți pentru înființarea unei biblioteci cu carte românească la Chișinău. Pentru mine fapta e totul, nu dau un ban pe târgul de vorbe. Pentru a merge la Chișinău m-am străduit să mă țin de cuvânt. După apelul către bihoreni în cotidianul „Crișana” au început să vină cărțile la sediul Vetrei Românești și la depozitul cooperației din strada Sucevei. Cărțile trebuiau pregătite, scrise într-un centralizator cu autor, titlul cărții, anul când a fost editată cartea, preț etc. La un moment dat m-am găsit singur în acest proiect, prietenul meu de bază Ioan Chivari s-a îmbolnăvit, n-am mai putut conta pe ajutorul lui.

Cărțile pentru înființarea bibliotecii Oradea la Chișinău trebuiau trimise cu orice preț. În aceste condiții am apelat la doamnele Bungău Florica, vicepreședinta femeilor PSD, din județul Bihor, Viorica Cherteș, președinta femeilor ortodoxe Bihor, care în timpul lor liber împreună cu colegele dumnealor m-au ajutat să pregătesc trimiterea cărților la Chișinău.

Mulțumesc pe această cale distinsei doamne Maria Curilă, care mi-a dat ajutorul cel mai mare, domnului ing. Mercea Pavel, mereu generos, care m-a ajutat să adun cărțile din diferite instituții din Oradea, domnului deputat Gherman Dumitru, care mi-a adus câteva sute de cărți chiar de la Șuștiu-Vașcău, tânărului Caciora, președinte TPSD Bihor, care împreună cu echipa sa a încărcat cele 3 tone de cărți în tir, spre a fi transportate la Chișinău, precum și Primăriei Municipiului Oradea care a finanțat transportul celor 3 tone de cărți la Chișinău.

Acum puteam merge relaxat la Chișinău, cărțile au ajuns la destinație.

Echipa care a plecat spre Chișinău a fost formată din: autorul acestor rânduri, prof. univ. dr. Sorin Curilă, Maria Curilă, Viorica Cherteș, prof. Laura Jenei David, prof. Elena Pavel, de la Şcoala gimnazială „Oltea Doamna”, și prof. Gheorghina Bârlădeanu, directoarea Şcolii Gimnaziale „Avram Iancu” - școli care, spre cinstea lor, au donat în ultimii ani cele mai multe cărți pentru școlile din Republica Moldova, eleva Bianca Popa, de la Liceul de Arte, un mare talent al cântecului popular românesc.

Am ajuns la Chișinău în 30 august, unde ne-a întâmpinat acad. Nicolae Dabija, care ne-a condus la masă. Surpriză plăcută - la masă a participat și o delegație din Italia, dl. Luca del Marco cu soția Olga, patronul editurii Roberto Russo, care a tradus în limba italiană romanul scris de Nicolae Dabija „Temă pentru acasă”.

Timp de mai multe ore am discutat cu frații din Italia, intelectuali de elită, buni cunoscători ai României și ai Republicii Moldova. Printre altele, le-am relatat că am un vechi proiect care s-ar putea transpune în realitate prin bunăvoința autorităților academice din Italia. Le-am explicat că din punct de vedere istoric este nedrept ca marea lucrare de artă „Columna lui Traian” din capitala Romei să poarte doar numele lui Traian, deoarece Imperiul Roman s-a luptat cu un stat puternic, condus de vestitul rege Decebal și că denumirea ar trebui să fie „Columna lui Traian și Decebal”. Le-am explicat că prin anii ’80 am trimis un mesaj ministrului de Externe Giulio Andreoti prin atașatul nostru militar la Roma, colonel „V”, prin care am cerut ca opera de artă să se numească „Columna lui Traian și Decebal”. Colonelul „V”, un militar strălucit, a cerut o audiență la ministrul de Externe Andreoti și acesta în scurt timp a anunțat că este de acord cu denumirea propusă. Bucureștiul trebuia să preia problema, să o ducă până la capăt, ceea ce nu s-a întâmplat, nu cunosc din ce cauză. Simpaticii prieteni italieni mi-au spus că niciodată nu-i prea târziu și că vor depune tot efortul pentru a-mi îndeplini dorința. Le-am mulțumit pentru promisiuni.

A doua zi delegația noastră a participat la sesiunea solemnă a Academiei de Științe care a sărbătorit Ziua Limbii Române. În prezidiu: președintele Academiei - Gheorghe Duca, acad. Eugen Simion și acad. Mihai Cimpoi. Acad. Eugen Simion a prezentat o prelegere amplă și bine documentată, urmărită cu mult interes de audiență. Spre finalul sesiunii a luat cuvântul prof. univ. dr. Sorin Curilă, președintele Senatului Universității din Oradea și subsemnatul. Domnul profesor Sorin Curilă, un intelectual de elită, un bun român, a prezentat Universitatea din Oradea ca o continuatoare a tradiției academice din orașul lui Iosif Vulcan, o promotoare a valorilor naționale, cadrele didactice cultivă românismul astfel încât generația tânără să-l apere și să-l promoveze la un nivel și mai înalt, mergând pe urmele marilor patrioți din Bihor care au lansat Proclamația de Unire a Transilvaniei cu Țara. Prin aportul lor științific și cultural absolvenții Universității pot contribui la afirmarea României în Europa și în întreaga lume. Universitatea din Oradea crește calitativ an de an, este căutată tot mai mult de tineri din România, dar și din alte țări.

Pentru mine a fost mai greu să iau cuvântul, pentru că lucrările se apropiau de sfârșit. Salutul meu a fost bine primit de frații mei români din Academia de Științe a Republicii Moldova. Înainte de a vorbi, am spus că noi, românii, avem o veche tradiție: atunci când vizităm neamurile, mergem cu daruri. Prin grija domnului Lucian Silaghi am înmânat președintelui Academiei, Gheorghe Duca, Dicționarul Limbii Române recent editat, un volum de poezii de Eminescu, cartea pe care am scris-o eu împreună cu acad. Nicolae Dabija „Basarabia, suferință și speranță” precum și volumul de poezii „Și ne-am unit”, de Mihaela Maria Dindelegan. După care am trecut la microfon. Am vorbit despre suferința și speranța românilor din Basarabia, chemându-i să vină acasă cât mai devreme, la patria mamă, România. Am vorbit despre momentele de înălțare ale națiunii române, susținute de marii patrioți români care au lucrat pentru Țară și care ar trebui să constituie model pentru politicienii de azi.

Discursurile noastre au fost primite cu multă căldură de asistență, cu aplauze puternice, stârnind mult entuziasm și bucurie în aula Academiei. După discurs a venit la mine acad. Eugen Doga, unul dintre cei mai mari compozitori români ai momentului, precum și alți academicieni, care m-au îmbrățișat și mi-au mulțumit pentru cuvântul rostit.

După festivitatea de la Academie, ne-am urcat în microbuz și ne-am îndreptat spre localitatea Costești, în apropiere de Chișinău. Aici ne-a așteptat cu multă căldură primarul localității, o româncă zdravănă, invitându-ne să participăm și aici la sărbătoarea Limbii Române. În fața Casei de Cultură, pe o scenă frumos pregătită, au cântat și au luat cuvântul mai multe personalități de pe ambele maluri ale Prutului. Sătenii s-au bucurat de prezența noastră, ne-au servit cu toate bunătățile pe care ei le-au pregătit din timp, ne-au îmbrățișat, ne-au mulțumit, invitându-ne să participăm permanent la acest eveniment de înalt spirit românesc.

A doua zi am fost prezenți, tot în aula Academiei, la Congresul Mondial al Eminescologilor. Pe neașteptate, acad. Mihai Cimpoi m-a invitat să iau cuvântul. M-am străduit să nu repet spusele acad. Eugen Simion, care i-a criticat pe bună dreptate pe detractorii marelui Eminescu, care se întreba ce să facem cu acești detractori? Eu am subliniat că nu-i putem opri, singurul lucru pe care putem să-l facem este să nu-i luăm în seamă pe acești căutători de nimic. Mihai Eminescu a cunoscut ca nimeni altul ființa românească, gândirea sa are o înaltă profunzime. În publicistica eminesciană vom găsi ca un fir roșu marea idee: unitatea națională în hotarele istorice ale Daciei, ale ființei și limbii române. Opera sa este o carte de rugăciune, a dat înălțare limbii române. Eminescu a trăit și susținut cauza românească ca nimeni altul, având argumentele istorice ale unui popor multimilenar care a răspândit frumosul și civilizația în Europa. Opera marelui Eminescu se înscrie cu litere de aur în spiritualitatea românească și a lumii.

După cuvânt am fost răsplătit cu Diploma aniversară a Congresului Mondial al Eminescologilor și cu o plachetă în cinstea centenarului România Mare, având înscris pe plachetă un citat și chipul strălucit al marelui Eminescu.

Domnul acad. Mihai Cimpoi, care a condus simpozionul, a invitat-o pe Bianca noastră la microfon să cânte. Bianca a ridicat sala în picioare, fiind din nou strălucită. „Doina” lui Grigore Vieru a fost cântată dumnezeiește de Bianca. Mulțumesc Bianca, mulțumesc mamei tale, doamnei prof. Bonțu de la Liceul de Arte, care te pregătește pentru un drum strălucit.

Mai mulți academicieni au venit la mine, m-au felicitat pentru cuvânt și mi-au spus că i-a impresionat vocea caldă a elevei Bianca Popa și mi-au zis că poate fi o carte de vizită strălucită a României în orice țară din lume.

După aceea am plecat imediat la lansarea romanului lui Nicolae Dabija în limba italiană, în frumoasa sală a Bibliotecii naționale. Am intrat în criză de timp, deoarece în sala arhiplină a bibliotecii se adunaseră câteva sute de intelectuali pentru a participa la lansare. Am fost invitat în prezidiu alături de delegația din Italia. O frumoasă româncă de la Biblioteca națională a moderat evenimentul, începând cu cântece populare și patriotice, iar Bianca noastră a fost din nou la înălțime. Au luat cuvântul oaspeții din Italia, scriitorul Vasile Tărâțeanu de la Cernăuți, alți scriitori. Eu am luat  cuvântul ultimul.

Pe Nicolae Dabija nu-l cunosc mulți așa cum îl cunosc eu. Nicolae Dabija este scriitorul român de talie mondială apreciat de președintele Academiei de Științe și Arte Europene din Paris, unde a fost primit în primăvara acestui an. Nicolae Dabija dă lumină cuvintelor, a scris Biblia suferinței neamului românesc, este unul dintre cei mai vrednici români ai momentului, precum Eminescu, este românul total care zi de zi trăiește pentru marea lucrare sfântă de Reîntregire a Țării.

Cuvântul meu a făcut să vibreze sala de aplauze, iar la sfârșit am fost copleșit de îmbrățișări din partea mai multor scriitoare de dincolo de Prut, dăruindu-mi un braț de cărți. Distinsele doamne scriitoare au vrut să mă cunoască, mulțumindu-mi pentru articolele mele scrise în săptămânalul scriitorilor „Literatura și Arta”. „Scrie, frate David, pentru că noi încă nu ne cunoaștem frumoasa noastră istorie românească, pentru că imperiul răului nu ne-a dat voie nici să privim prin sârma ghimpată de la Prut spre Patria Mamă”.

După ce m-am despărțit de distinsele doamne scriitoare cu mare suflet românesc, am rămas la o întâlnire cu scriitoarea Margareta Spânu-Cemârtan, care mi-a dăruit cartea „Lupii”. Când am văzut coperta m-am cutremurat. Este o carte a suferinței, mărturii cutremurătoare despre suferințele românilor basarabeni deportați în Siberia.

S-a luat pauză, după care acad. Nicolae Dabija ne-a dus la sediul săptămânalului „Literatura și Arta”, unde am servit o gustare și am cunoscut scriitorii care lucrează la această revistă care promovează românismul. Am avut prilejul să stau lângă secretarul general al redacției, scriitoarea Raisa Ciobanu, o doamnă frumoasă, sensibilă, cu suflet de mare român, care mi-a povestit multe din suferințele românilor din Basarabia.

Printre altele, mi-a povestit cum bunicul dânsei în ultimii 5 ani din viață și-a pierdut vederea. Dar ce s-a întâmplat, am întrebat-o? Privitul în zare. Adică cum? Bunicul se urca zilnic pe o căpiță de fân și privea în zare spre România, așteptând să vină românii. Privirea lui era atât de încordată, încât treptat și-a pierdut vederea. A mers la medic, care i-a dat diagnosticul „pierdut vederea”, datorită timpului îndelungat petrecut privind spre zări. Am întrebat-o pe Raisa Ciobanu cum a suportat bunicul tragedia.  Mi-a răspuns că atâta vreme cât aude vorbindu-se românește, el este fericit, că limba română îi luminează sufletul. Cine are simțământ românesc poate înțelege dorul românilor din Basarabia de Patria Mamă, dor strivit cu brutalitate de imperiul răului. Iată de ce trebuie să fim prezenți în Basarabia cu fapte, să le alinăm dorul de țară și să-i ajutăm să vină acasă.

Sosit acasă, luni, 3 septembrie, la prânz, sună telefonul. La telefon, președintele Academiei de Științe din Republica Moldova, domnul Gheorghe Duca.

„Domnule profesor David, v-am sunat să vă mulțumesc pentru cuvântul rostit în aula Academiei, ați avut un discurs de înaltă conștiință națională, ne-ați entuziasmat pe toți, ne-ați îndemnat să lucrăm mai intens pentru a ne câștiga dreptul de a ne uni cu Țara, ați trezit alese sentimente patriotice pentru care vă mulțumesc, dorindu-vă multă sănătate să puteți veni mereu la sărbătoarea Limbii Române la Chișinău”. I-am răspuns domnului președinte că este datoria sfântă a fiecărui român să apere valorile naționale, că a vorbit în aula Academiei un fiu de țăran din comuna lui Iosif Vulcan, al cărui bunic a fost la Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918 mergând pe jos, prin zăpadă și frig. I-am mai spus distinsului președinte că eu am o singură profesie, aceea de Român. Domnul președinte m-a invitat să colaborez permanent cu Academia de Științe, invitație ce mă onorează, urmând să stabilim tematica de lucru.

Prof. Teodor David

Senator ales al Mișcării Unioniste „Sfatul Țării 2” din Republica Moldova