Leonid Brejnev, urmaşul lui Hruşciov

Leonid Brejnev s-a născut la Kamenskoe (azi Dneprodzerjinsk), în Ucraina, tatăl său fiind fierar. El însuşi se orientează spre acest domeniu, dar optând pentru activismul politic pentru a scăpa de anevoiasa muncă de bază. În 1923 devine membru Komsomol, şi în 1931 membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În 1935-36 devine tanchist, şi, foarte repede, îşi dă seama că singurul mod de a-şi asigura cariera este colaborarea cu "Organele de securitate" ale Partidului, care îl numeşte comisar politic militar.

În decursul celui de-al Doilea Război Mondial Leonid Brejnev este însărcinat cu evacuarea industriilor din Dnepropetrovsk spre Ural, oraşul căzând în mâinile nemţilor la data de 23 august 1941. Comisar politic de brigadă, Brejnev este numit delegat al administraţiei politice pentru întreg frontul de sud în octombrie 1941. În 1942, este repartizat în Caucaz, iar în aprilie 1943 devine şeful departamentului politic al Armatei 18, comandată atunci de Nikita Hruşciov. La sfârşitul războiului, Brejnev este comisarul politic al celui de-al 4-lea front ucrainean, care ocupă Praga după capitularea şi retragerea naziştilor. În 1946, fără să se fi apropiat niciodată de front, iese la pensie din armată cu gradul de maior general. Îşi recapătă postul de prim-secretar la Dnepropetrovsk.


Brejnev, prim secretar al Moldovei Sovietice
În 1950 Leonid Brejnev este delegat la Sovietul Suprem şi repartizat prim-secretar al Moldovei Sovietice, recent constituită în fosta Basarabie românească. Faţă de predecesorul său Nikolai Koval, care participase la deportarea mai multor mii de basarabeni spre Kazahstan şi la "Noul Holodomor" (înfometarea sistematică a ţăranilor refractari colectivizării, categorisiţi "kulaci"/chiaburi, prin rechiziţia tuturor resurselor), Leonid Brejnev aplică o politică mai puţin cruntă: el se ocupă îndeosebi de repartizarea sistematică a noilor promovaţi băştinaşi departe de ţară, de înlocuirea lor cu oameni veniţi din alte republici unionale (mai ales Rusia, Ucraina şi Bielorusia) şi de rusificarea sistematică a învăţământului, administraţiei şi culturii. La 14 octombrie 1964 Hruşciov este destituit, iar Brejnev devine prim-secretar al P.C.U.S., Alexei Kosâghin fiind numit prim-ministru, iar Mikoian preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem (în 1965 Mikoian ieşind la pensie, este înlocuit prin Nikolai Podgornâi.) Ajuns la putere, Brejnev începe să dărâme linia politică iniţiată de Hruşciov: în mai 1965 declară că acţiunile lui Stalin au un bilanţ global pozitiv. În aprilie 1966 capătă titlul de secretar general al PCUS, care nu fusese folosit după moartea lui Stalin. Pune capăt relativei liberalizări culturale şi, prin procesele răsunătoare intentate scriitorilor Iuri Daniel, Aleksandr Soljeniţin şi Andrei Siniavski, reia linia politică stalinistă pe planul intern. Pe planul extern, în schimb, se apropie de Statele Unite (în 1972, are convorbiri directe cu preşedintele Richard Nixon), în timp ce relaţiile cu Mao Tse Dun se degradează.

"Destinderea" Uniunii Sovietice
Astfel URSS intră în perioada de politică externă poreclită de ziariştii apuseni "destinderea", consacrată oficial prin semnarea tratatului OSCE (zis "de la Helsinki") în 1975, al cărui principal efect este că statele occidentale, inclusiv Germania federală, recunosc frontierele stabilite în 1945 (cu doar două excepţii: cea a recunoaşterii de către Statele Unite a apartenenţei ţărilor baltice la URSS şi cea a recunoaşterii de către Japonia a apartenenţei a patru din Insulele Kurile la URSS: întâlnrea între Gerald Ford şi Brejnev la Vladivostok, în noiembrie 1974, nu reuşeşte să rezolve aceste puncte). "Destinderea" se manifestă mai ales printr-o creştere spectaculară a schimburilor economice, vizibilă, de exemplu, prin fabricarea în URSS a maşinilor Fiat 124 sub numele de Lada sau a introducerii băuturii Pepsi Cola în ţările comuniste. Pe plan politic, "destinderea" permite blocului comunist o serie de victorii şi de intervenţii militare, la care occidentalii nu mai reacţionează: în Asia întreg Vietnamul cade în 1975 în mâinile comuniştilor, iar în Africa, o serie de ţări, ca Mozambicul sau Angola, condusă de comunistul Jose Eduardo dos Santos, devine practic nişte "colonii" sovietice, unde companii petroliere ca Exxon, în Angola, plătesc sovieticilor şi cubanezilor taxe pentru "securizarea sondelor"... Mulţumită acestor bănoase afaceri, Brejnev, de altfel, mare amator de bunuri de consum occidentale şi colecţionar de maşini de lux, este numit în 1976 mareşal şi în 1977, preşedinte. La 18 iunie 1979, la Viena, semnează, împreună cu Jimmy Carter, acordurile SALT II de limitare a armamentelor strategice.
Criza regimului sovietic
În timp ce nomenclatura se desfată de pe urma acestor succese de suprafaţă, economia şi puterea militară sovietică se degradează (forţa de muncă dedându-se masiv la "rezistenţa pasivă", singura posibilă: "ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim"), iar tehnologia se învecheşte (din cauza sistemului de decizie şi de control politic ultracentralizat, iniţiativa tehnologică şi inovaţia, în general, sunt totdeauna în întârziere în "tabăra comunistă", iar spionajul industrial, mult mai activ decât cel politic, nu reuşeşte să compenseze această întârziere, care creşte odată cu accelerarea progreselor tehnice şi a comunicaţiilor în economia de piaţă). Falsificarea sistematică a statisticilor nu face decât să ascundă costul din ce în ce mai ridicat al menţinerii la nivel, iar sărbătorirea fastuoasă a celor 70 de ani ai lui Leonid Brejnev în 1976 nu-l împiedică pe ministrul Agriculturii, Mihail Gorbaciov, să semnaleze într-un raport că grădinile individuale ale kolhoznicilor, care constituiau 4% din suprafaţa agricolă utilă, produceau atunci 47% din producţia agricolă sovietică, ceea ce înseamnă că Uniunea producea doar 8% din potenţialul său agricol. În consecinţă, în acei ani, URSS era nevoită să importe grâu. Istoricii de convingere comunistă, ca Nikolai Bugai, afirmă că Brejnev este liderul care a pierdut ultima ocazie de a salva comunismul, înăbuşind în 1968 "primăvara de la Praga" ("comunismul cu faţă umană" al lui Alexander Dubcek) şi ultima ocazie de a moderniza puterea militară sovietică, invadând, în decembrie 1979, Afganistanul, unde armata roşie s-a împotmolit într-o prea costisitoare şi total inutilă ocupaţie. Determinând CIA să finanţeze şi să antreneze, direct sau indirect, luptători islamişti împotriva invaziei sovietice, această politică a lui Leonid Brejnev este parţial la originea radicalizării unei părţi crescânde dintre musulmani. Leonid Brejnev a fost, ca durată la putere, al doilea lider sovietic după Stalin. Brejnev s-a stins din viaţă la 10 noiembrie 1982, lăsând amintirea unui abil negociator, dar a unui conducător stalinist, incapabil de a "pilota" modernizarea statului pe care îl guverna (rol pe care va încerca să-l asume, mult prea târziu, Mihail Gorbaciov, odată numit preşedinte în 1985).