Articolele precedente au încercat să explice pe înţelesul oricărui justiţiabil o parte din normele legale care reglementează materia succesiunilor şi la o primă analiză s-a putut observa faptul că vorbim de o parte a dreptului destul de complexă şi de specializată.

Primele trei articole au fost destinate modalităţii în care legiuitorul vine şi împarte patrimoniul defunctului la anumite categorii de persoane – denumite clase de moştenitori. Încă de la primul articol am evidenţiat, dacă este să facem un efort de memorie, faptul că există moştenirea legală şi moştenirea testamentară. În primul caz legiuitorul stabileşte cine culege patrimoniul succesoral şi în ce cote, iar în cel de al doilea caz defunctul stabileşte, cu câteva amendamente, cine culege patrimoniul succesoral şi în ce cote. Desigur că între cele două categorii de moşteniri există şi o relaţie funcţională, mai precis ori de câte ori defunctul stabileşte printr-un act de voinţă propriu – testament,  modalitatea în care se va împărţii patrimoniul succesoral, respectând normele imperative ale legii, dispoziţiile legale care reglementează modalitatea de împărţire a cotelor din patrimoniul succesoral şi persoanele care au vocaţie (dreptul de a culege) succesorală, nu sunt aplicabile. Credem că ar trebui să începem cu definiţia testamentului, definiţie care este stabilită de către legiuitor în cadrul art. 1034 din cadrul Codului civil, unde se evidenţiază faptul că – „testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă”. Practic într-un limbaj mai apropiat de justiţiabil, dar nu neaparat corect din punct de vedere juridic, testamentul este ultimul act de voinţă al defunctului, actul prin care el în mod personal stabileşte care sunt doleanţele pentru momentul în care va înceta din viaţă. Însă testamentul nu conţine numai dispoziţii ale defunctului cu privire la patrimoniul său (de aceia ceea ce se înţelege în limbajul curent a fi testament nu este riguros exact din punct de vedere juridic), ci, după cum stabileşte prevederile art. 1035 din cadrul Codului civil, acesta mai poate să conţină dispoziţii de revocare a unor testamente anterioare, dezmoşteniri, numirea de executori testamentari, sarcini impuse moştenitorilor, fie că aceştia sunt numiţi de legiuitor, fie că sunt numiţi prin testament, orice fel de dispoziţii care produc efecte după decesul testatorului.         Putem observa că testamentul este mai mult decât un act prin care stabilim cine culege moştenirea şi în ce cote, este un ansamblu de acte juridice care au un element comun, produc efecte după decesul testatorului. În ceea ce priveşte problema cu privire la proba testamentului, legiuitorul a stabilit în cadrul art. 1037 din Codul civil faptul că, existenţa testamentului, ca şi regulă, se face cu însăşi actul juridic întocmit într-una dintre formele stabilite de lege.