Am acordat o atenţie deosebită, în săptămânile care au trecut, considerentelor   deciziei pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D.M.D. împotriva României, hotărâre  prin care România în anul 2019, a fost condamnată pentru încălcarea articolului 3 din cadrul Convenției, mai precis tortura.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte faptul că – „relele tratamente trebuie să atingă un prag minim de severitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Evaluarea acestui minim este relativă: ea depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi natura şi contextul tratamentului, durata sa, efectele sale fizice şi psihice şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei” – paragraful 40 din cadrul hotărârii.

Aşadar, actele de violenţă exercitate asupra unui minor, care nu trebuiesc a fi rezumate doar la noţiunea de agresiuni fizice, ci vizează orice fel de acte de violenţă (psihică, emoţională, etc.), pentru a putea să fie încadrate în sfera actelor de tortură, în opinia instanţei europene nu trebuie să fie caracterizate printr-o intensitate ridicată. Poate că unii dintre cititorii noştri vor avea un punct de vedere diferit, mai precis se vor întreba, cum poate să fie apreciat ca fiind un act de tortură, activitatea de a disciplina un copil folosind chiar şi acte de violenţă de intensitate scazută (palmă la fund, tras de urechi, etc.), însă în momentul în care vor conştientiza că acel act de violenţă, chiar şi minimă, se exercită asupra unui minor, şi faptul că acel act de violenţă determină schimbări la nivelul percepţiei acestuia, actul acela de „disciplinare” nu mai apare atât de nevinovat şi atât de „necesar”.

Aceeaşi instanţă europeană, care din păcate trebuie să vină şi să disciplineze din punct de vedere juridic, abaterile autorităţilor române în această materie,vine şi evidenţiază faptul că – „Tratamentul a fost considerat de Curte ca fiind «degradant» - şi, prin urmare, ca intrând în domeniul de aplicare al interdicţiei prevăzute la art. 3 din Convenţie - în cazul în care produce victimelor sentimente de frică, angoasă şi inferioritate, în cazul în care umileşte sau înjoseşte un individ , indiferent dacă acesta a fost sau nu scopul , în cazul în care distruge rezistenţa fizică sau morală a persoanei sau o face să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale sau în cazul în care demonstrează lipsă de respect faţă de sau diminuează demnitatea umană”.

Pentru ca justiţiabili să înţeleagă, această decizie pronuntaţă de către instanţa europeană, reprezintă o palmă dată, nu doar autorităţilor române, cu atribuţii în mateia protecţiei copilului, care sunt ineficiente şi pline de funcţionari care nu au niciun fel de pregătire de specialitate, ci şi faţă de concepţia întâlnită la nivel social şi care poate să fie subsumată în afirmaţia – „bătaia este ruptă din Rai”.