Opinia Curţii Constituţionale cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.

În data de 6 noiembrie 2019, printr-un comunicat de presă, Plenul Curții Constituționale, a evidenţiat faptul că,  învestit în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţia României şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere sesizarea de neconstituționalitate a Legii privind modificarea Legii 77 din 2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în cadrul controlului anterior promulgării.

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, - „A admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispoziţiile articolului unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11)], pct.3 [cu referire la art.4 alin.(3) şi (4)], pct.6 [cu referire la art.7 alin.(11)], pct.8 [cu referire la art.7 alin.(51)] şi pct.9 [cu referire la art.8 alin.(5) teza a doua] din Legea pentru modificarea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt neconstituţionale”.  Practic, ca urmare a acestei decizii pronunţate de către Curtea Constituţională, legea de modificare a fost aproape în întregime declarată ca fiind neconstituţională. Se poate observa faptul că acest comunicat de presă este unul foarte tehnic, însă pentru ca cititorii noştri să înţeleagă efectele juridice ale acestuia, ne vom apleca asupra elementelor principale. Astfel, a fost declarată ca fiind neconstituţională modificarea legislativă care evidenţia că – “se consideră întotdeauna că există impreviziune: a) în cazul în care cursul de schimb al monedei creditului a depăşit cu cel puţin 20% nivelul cursului din data contractării creditului; 2b) în cazul în care gradul de îndatorare al debitorului a depăşit cu cel puţin 20% nivelul maxim al gradului de îndatorare stabilit de BNR; c) în cazul în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului cu destinaţia de locuinţă; d) în alte cazuri care relevă un dezechilibru contractual, în sensul art.4 alin.(3)”. Pentru o sumedenie de justiţiabili, era extrem de relevantă ipoteza legislativă prin care se instituia ca şi prezumţie a existenţei impreviziunii vânzarea unui bun imobil cu destinaţie de locuinţă în faza de executare silită – această prevedere legală a fost declarată neconstituţională. De asemenea a fost declarată ca fiind neconstituţională şi prevederea legală care instituia o prezumţie absolută imposibil de răsturnat prin proba contrarie a existenţei impreviziunii faţă de debitorii evidenţiaţi anterior – „În cazul debitorului împotriva căruia s-a derulat şi finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţie de locuinţă şi împotriva căruia se continuă executarea, se instituie o prezumţie absolută şi irefragabilă de impreviziune”. Credem că va fi extrem de relevantă motivarea Curţii Constituţionale, pentru definirea pe viitor a practicii judiciare.