Azi, în contextul crizei globale, începe Summitul NATO care marchează aniversarea a 60 de ani de existenţă a Alianţei Nord-Atlantice. Problemele ei sunt însă multiple, unele structurale, iar altele generate de contextul internaţional actual.

Prima problemă este determinată de însăşi natura evoluţiei organizaţiei. Până în anul 1989, agenda era simplă şi clar formulată. Anume, alianţa militară trebuia să protejeze interesele occidentale împotriva pericolului reprezentat de lumea comunistă. Pe la mijlocul anilor 90 au apărut discuţiile despre necesitatea extinderii Alianţei, în contextul schimbărilor fundamentale care au avut loc în fostul lagăr comunist. O altă chestiune ar fi colaborarea cu Statele Unite, care a însemnat în trecut şi înseamnă şi acum, garanţia supravieţuirii NATO în termenii Tratatului de la Washington, deoarece este destul de evident, atât în prezent cât şi în perspectivă, că partea europeană a Alianţei nu dispune de înzestrările militare pentru implicarea în operaţiuni militare majore ofensive în afara teritoriului NATO. Când ne referim la NATO, trebuie să ne referim şi la Rusia, care de câteva ori a fost văzută ca integrată în cadrul NATO de diferiţi oficiali occidentali, însă care nu a făcut niciodată niciun pas în a admite măcar acest lucru ca o posibilitate. Rusia continuă să insiste asupra nevoii unei reforme globale a sistemului de securitate. Moscova are în prezent o mare problemă faţă de intenţiile Alianţei Nord-Atlantice de continuare a extinderii cu state, care datorită instabilităţii politice cronice pot reprezenta o problemă dublă. Atât pentru Rusia, cât şi pentru Alianţă. NATO pare a se afla într-un proces continuu de a-şi îmbunătăţi relaţiile cu Rusia, pe care o consideră cel mai important partener extern şi singurul care poate garanta securitatea energetică a continentului european. O altă chestiune care va fi dezbătură la summit va fi cea a Turciei, care blochează în acest moment numirea premierului danez Rasmussen ca nou Secretar General al Alianţei, invocând lipsa de abilitate a acestuia în relaţiile cu lumea islamică. Se prea poate ca Turcia să folosească acest lucru pentru a-şi debloca negocierile de aderare la Uniunea Europeană, dar şi pentru a-şi fortifica poziţia ca factor major de influenţă în zona Mării Negre şi a Orientului Apropiat.