Summit-ul NATO de la Bucureşti se apropie cu paşi repezi. Ar fi interesant să vedem care este contextul strategic în care se va desfăşura acest summit. De această reuniune vor depinde orientările viitoare ale politicii de extindere a Alianţei, dar totodată şi definirea viitoarelor misiuni regionale sau globale pe care le va avea în vedere NATO.

În acest context ar fi interesant de văzut ce s-a schimbat faţă de perioada în care mai marii NATO îşi prezentau viziunea asupra a ceea ce urma să devină Alianţa Nord - Atlantică în secolul 21. În primul şi în primul rând un factor important care a suferit modificări a fost Federaţia Rusă care şi-a schimbat statutul, precum şi discursul, acesta axându-se în prezent pe o ofensivă de recucerire a poziţiei sale de jucător internaţional major, acest lucru bazându-se pe intrările masive de fonduri care sosesc de pe urma exporturilor de gaze şi petrol. NATO a reuşit un lucru foarte important prin faptul că a instituit un cadru formal de discuţii cu Moscova, şi anume Consiliul Rusia-NATO care este o dovadă în plus că măcar se încearcă realizarea unui echilibru între foşti adversari care se doresc a fi parteneri în stabilirea unui climat internaţional de securitate. Numai că, între timp, Rusia a început să-şi refacă complexele militare şi să pregătească în laboratoarele sale, care de bine de rău încă mai fiinţează, o nouă generaţie de arme sofisticate. Echilibrul s-a zdruncinat puternic atunci când Kremlinul a decis să se retragă din Tratatul European asupra armelor convenţionale. Moscova a încercat să divizeze Alianţa atunci când a propus acesteia o ofertă de a colabora la un scut antirachetă, ca răspuns la intenţia americană de a amplasa o astfel de facilitate în Cehia şi Polonia. Există şi aici probleme. Polonia nu mai e la fel de entuziasmată faţă de scutul american şi are mai nou tot felul de obiecţii, motivate în mare măsură de presiunile enorme exercitate dinspre Kremlin. La summit-ul de la Bucureşti, liderii Alianţei Nord- Atlantice vor trebui să ia în considerare şi în discuţie cererea Georgiei de a adera la NATO. Această chestiune are implicaţii destul de serioase. Dacă NATO
şi-ar exprima susţinerea pentru intenţiile georgiene, atunci acest lucru ar însemna că Alianţa ar face primul pas spre o premieră din punct de vedere strategic - ar permite aderarea unui stat pe teritoriul căruia se află două conflicte îngheţate, cel din Abhazia şi cel din Oseţia de Sud. Ambele au un potenţial exploziv pe planul violenţei. Regula în cadrul admiterii în NATO este că nicio ţară nu poate fi admisă în Alianţă până când nu îşi rezolvă definitiv orice situaţie conflictuală de pe teritoriul său sau cu vecinii, lucru la care Georgia este corijentă pe linie. Dacă separatiştii din Abhazia şi Oseţia vor invoca precedentul Kosovo şi vor dori independenţa? Moscova a anunţat că va recunoaşte independenţa acestor republici. Dacă Georgia nu va putea prin forţele militare proprii să gestioneze situaţia, va cere ajutorul NATO sau nu. La rândul său, Alianţa ar putea decide trimiterea unei forţe de pace după modelul Kosovo sau SUA vor trimite unilateral o forţă pentru a-l susţine pe preşedintele nou ales al Georgiei. Este interesantă şi care va fi reacţia Rusiei la toate aceste posibile scenarii. Până atunci mai trebuie ca NATO să-şi evalueze actualele misiuni externe pe care le are în desfăşurare.