Cu toate acestea, o astfel de ruptură s-a produs, însă într-un domeniu cu totul neaşteptat. Sarkozy a reuşit să clatine consensul în materie de politică externă, consens tacit, existent la nivelul tuturor formaţiunilor politice franceze, indiferent de orientarea lor, şi care datează de pe vremea lui Charles de Gaulle.
În primul rând, această schimbare în politica externă franceză, iniţiată de Sarkozy, prevede readucerea Franţei la conducerea militară integrată a NATO şi consolidarea angajamentului francez faţă de operaţiunile NATO din Afghanistan. La ora actuală este imposibil de anticipat care vor fi implicaţiile strategice pe termen lung ale deciziilor liderului francez. Un singur lucru este clar însă: Franţa se află din nou în centrul Alianţei Nord-Atlantice, după decade întregi în care a avut un rol decorativ şi numai pe hârtie, nemaifiind implicată în deciziile comandamentului militar.
În interiorul Franţei, revoluţia de politică externă a lui Sarkozy a creat o opoziţie puternică. Toate formaţiunile de stânga au denunţat în mod public lepădarea din partea preşedintelui de moştenirea militaro-diplomatică, instituită de către a cincea Republică. Însă marea nemulţumire a stângii franceze vine din modul în care liderul de la Elysee a înţeles să conceapă relaţia dintre Franţa şi Statele Unite. Circumspecţia faţă de Washington este o poziţie care este mai mult caracteristică stângii, deşi există multe forţe Gaulliste care au manifestat de lungul anilor un antiamericanism destul de vizibil. Stânga franceză este la ora actuală cea mai vehementă în a respinge apucăturile atlantice ale preşedintelui, deşi, pe de altă parte, majoritatea francezilor par să dorească o ameliorare a legăturilor cu Statele Unite.
Interesant este faptul că stânga susţine acum ceea ce a denunţat în anii 60. Şi anume decizia generalului De Gaulle de a retrage Franţa din comanda unificată a NATO. Socialiştii s-au opus atunci intenţiei lui De Gaulle, precum şi dezvoltării militare independente a Franţei prin crearea unui arsenal nuclear propriu, preferând garanţiile SUA în această privinţă.
Socialiştii par să-şi schimbe vederile prin anii 70, când au început să perceapă arsenalul militar nuclear şi nu numai al Franţei ca o garanţie a independenţei naţionale şi astfel au început a se distanţa de Statele Unite şi de politica acestora, devenind mai extemişti şi de cât adevăraţii gaullişti.
Astfel, vederile lui De Gaulle au devenit tema principală a politicii externe franceze, fiind îmbrăţişată de toate formaţiunile politice, chiar şi de către Partidul Comunist Francez.
Judecând după acţiuniile lui Sarkozy din prezent, nu înseamnă că Franţa va juca precum îi cântă Washingtonul. Există unele nuanţări şi au apărut unele zone gri în relaţiile americano-franceze, unde până de curând totul era în alb şi negru. Cu alte cuvinte, Franţa nu va face ce va spune America nici pe viitor, însă nu se va mai opune acestora doar de dragul de a se opune, aşa cum a fost cazul de-a lungul atâtor decenii.