Acum că Vladimir Putin va părăsi scaunul de preşedinte al Rusiei ar fi interesantă o trecere în revistă a evenimentelor majore ce i-au marcat cele două mandate. Prima criză majoră cu care s-a confruntat a fost tragedia submarinului nuclear Kursk în 2000, în care au murit 118 marinari.

După o perioadă de bâlbâială în gestionarea evenimentelor, Putin a preluat controlul asupra situaţiei. Atunci au apărut ipoteze potrivit cărora a existat o coliziune a navei ruseşti cu un submarin nuclear american, ulterior renunţându-se la această ipoteză. La 12 februarie 2001, Putin a promulgat o lege federală prin care se asigura imunitatea preşedintelui Rusiei şi a familiei acestuia. La 23 octombrie 2003, Putin a început o ofensivă asupra oligarhilor miliardari apăruţi în epoca lui Boris Eltân. În acea perioadă, o serie de privatizări suspecte au dus la apariţia a zeci de miliardari şi la ruinarea economiei ţării, precum şi la sărăcirea marii mase a populaţiei. Putin a făcut un pact cu oligarhii, prin care aceştia trebuiau să renunţe la afaceri dacă doreau să intre în politică. Mihail Hodorkovski a încălcat acest pact şi a vrut să candideze la preşedenţia ţării, fiind susţinut de la Londra de Boris Berezovski. În perioada imediat următoare, Hodorovski a fost arest pe un aeroport din Siberia, fiind acuzat de evaziune fiscală. În realitate, arestarea sa a fost consecinţa încălcării înţelegerii cu Putin. Nici al doilea mandat a lui Putin nu a fost lipsit de crize majore. Cele mai dramatice evenimente au fost acţiunea teroristă de la şcoala din Beslan şi luarea de ostatici de la Teatrul Dubrovka. Cel de-al doilea mandat a lui Putin a fost marcat de câteva direcţii care probabil se vor regăsi şi în mandatul lui Medvedev. Preocuparea lui Putin a fost crearea unei lumi multipolare în care Statele Unite să nu mai fie singurele dominatoare. În februarie 2007, la Conferinţa pentru Securitate Politică de la Munchen, liderul rus a criticat SUA pentru încercarea de a domina relaţiile globale. Iniţial, Putin susţinuse SUA în războiul contra terorismului, dar în 2003, Rusia nu a fost de acord cu invazia americană din Irak, care nu avea la bază o rezoluţie a Consiliului de Securitate. Putin, Chirac şi Schroder au format atunci o axă politică care s-a opus invaziei americane în Irak şi a consecinţelor acesteia pe plan internaţional. Lucrurile s-au agravat atunci când SUA au început să ameninţe şi Iranul, invocând programul nuclear al Teheranului. Putin, atunci, a remarcat că alte state din jurul Iranului deţin arme nucleare, însă acestea nu par a reprezentanta pentru SUA nici un fel de preocupare. Pe plan economic, a fost întărită colaborarea cu China, dar şi cu fostele republici sovietice din Asia Centrală, posesoare a unor rezerve energetice impresionante. De asemenea, Rusia a desfăşurat o politică energetică bazată pe exportul masiv al uriaşelor sale rezerve de petrol şi gaze şi a folosit aceste resurse ca armă energetică. La încercarea SUA de a amplasa un scut antirachetă în Polonia şi Cehia, Putin a răspuns prin retragerea din Tratatul de Non-Proliferare a Armelor Convenţionale, reluând zborurile sinistrelor sale bombardiere strategice pe tot cuprinsul globului. În fine, proclamarea independenţei provinciei Kosovo a adus Rusia şi SUA pe poziţii contrare şi se vorbeşte tot mai des de apariţia unui nou conflict rece între cele două mari puteri. Pentru ruşii de rând, Vladimir Putin este cel care le-a redat demnitatea naţională.