În această perioadă de criză financiară, nimeni nu mai vrea să vorbească despre perspectiva unor alte etape ale extinderii Uniunii Europene, şi asta nu numai din raţionamentele economice generate de recesiunea globală. Se pune întrebarea dacă în viitor Uniunea Europeană se va limita la actuala sa întindere geografică sau va încerca să continue integrarea unor noi spaţii.

Proiectul Uniunii Europene nu era de a avea o entitate în format redus, dar nici una care să se întindă adânc spre Rusia. Visul UE era de a se constitui o entitate cu putere mare care să raspundă într-o mare măsură conceptului politic de vârf de săgeată al Euroasiei. Într-un fel se dorea la început ca vechile deosebiri bazate pe mentalităţi, credinţe, obiceiuri şi structuri naţionale să ajungă a se dizolva în această nouă formulă, acestea unindu-se într-un proiect comun de dezvoltare în care aceste diferenţe să fie respectate.
Însă Uniunea Europeană nu s-a dovedit a fi pregătită nici măcar pentru formula actuală cu 27 de membri şi nu a formulat un mecanism rapid de luare a deciziilor, în schimb, fiind necesare complicate procese de negocieri pentru fiecare hotărâre luată la nivel comunitar şi cu fiecare stat membru în parte. UE intenţionează pregătirea unui nou proiect prin care să se redefinească dimensiunile politicii privind statele din vecinătatea apropiată. Ceea ce se urmăreşte la Bruxelles este o prelungire a extinderii fără o integrare propriu-zisă a respectivelor state în structurile comunitare europene. Un fel de parteneriate strategice privilegiate între UE cu fiecare din statele aspirante, punându-se accent pe componenta economică, care va implica acorduri de liber schimb, circulaţia persoanelor şi a mărfurilor, acorduri vamale.
Această strategie, în lipsa unei oferte concrete a UE pentru statele aflate în stand-by (Ucraina, Georgia, Serbia, Turcia), ar putea duce la răsturnarea echilibrelor de putere prooccidentale, şi aşa extrem de fragile, şi să ducă la apariţia sau dezvoltarea forţelor politice naţionaliste şi antieuropene.