Au trecut 75 de ani de la eliberarea, de către armata sovietică, a monstruosului lagăr de concentrare și exterminare de la Auschwitz-Birkenau.

Prin rezoluția Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (numărul 60/7 din 1 noiembrie 2005), ziua de 27 ianuarie (când, în 1945, trupele sovietice eliberau lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau) a fost aleasă ca Ziua Internațională de Comemorare a victimelor Holocaustului, iar la 24 ianuarie 2005, Adunarea ONU a marcat a 60-a aniversare a eliberării lagărelor de concentrare naziste.

Fără îndoială, cel de-al Doilea Război Mondial va rămâne ca un cataclism pentru istoria întregii umanități. Remarcăm, totodată, adevărul că, în timpul acestuia, a avut loc, pentru prima oară, un genocid împotriva unui întreg popor (evreii), cu scopul exterminării acestuia.

Copii, femei, bătrâni și bărbați evrei au fost deportați în lagărele de concentrare și exterminare naziste aflate pe teritoriul Europei ocupate, unde au fost sortiți unei morți sigure, pentru simplul fapt de a fi fost evrei, într-o Europă infestată de virușii antisemitismului și ai fanatismului. Cei considerați inutili, copiii, femeile, vârstnicii, au fost uciși încă din momentul sosirii în lagărele naziste, ceilalți, tinerii în putere, care puteau munci, au fost exploatați fizic de o manieră sălbatică, astfel încât în două, maximum trei luni de muncă extenuantă, au fost și ei trimiși în sinistrele camere de gazare.

La Auschwitz a murit peste un milion de oameni, fiind, cu alte cuvinte, în mod corect numit locul triumfului răului absolut, al infernului pe pământ.

Cei mai mulți supraviețuitori ai acestui iad au considerat că este o datorie morală să povestească despre întâmplările cumplite prin care au trecut, ca să rămână înregistrate în patrimoniul istoric al umanității, cu scopul de a nu fi uitată niciodată această tragedie unică a Shoah-ului (termenul adoptat de Knesset pentru Holocaust, echivalent cu cataclism, catastrofă).

Istoriile lor au fost mai târziu povestite urmașilor (copiilor și nepoților) care, la rândul lor, au datoria de a le povesti altora sau, chiar de a le scrie, prin aceasta manifestându-se împotriva uitării, a negării și a defăimării.

Acesta este sensul intervenției de azi: păstrarea vie a memroriei. La trei sferturi de secol, avem, la rândul nostru, o datorie morală: aceea de a-i comemora în fiecare an, de a ne gândi la ei, de a vorbi și scrie despre aceste tragedii, astfel încât generațiile tinere, dar și celelalte mai în vârstă să afle, să rememoreze această pagină, de o deosebită cruzime, din istoria secolului al 20-lea.

Și evreii bihoreni și orădeni au trecut prin această tragedie, mai cu seamă din primăvara anului 1944, după data de 19 martie, când Ungaria a fost ocupată de trupele Germaniei naziste.

În luna aprilie 1944 au început să fie luate măsuri pentru aplicarea soluției finale pe teritoriul Ungariei de atunci. Reamintim faptul că Bihorul (mai exact partea sa de nord) și Oradea se aflau, după „Dictatul” de la Viena (din 30 august 1940), în componența Ungariei horthyste.

În lunile mai și iunie ale cumplitului an 1944, în Oradea au fost organizate două ghetouri (unul cu evrei orădeni, celălalt cu evrei din Bihorul de Nord (care cuprindea și localități aflate, actualmente, pe teritoriul Ungariei). Numărul evreilor din cele două ghetouri era de aproximativ 30.000, iar ghetoul orădean a fost, în acel moment - până la înființarea celui din Budapesta, în toamna anului 1944 - cel mai mare ghetou de pe teritoriul Ungariei. Avansăm ipoteza credibilă că cei mai mulți evrei maghiari, deportați la Auschwitz-Birkenau, provin din Oradea, unde era cea mai mare concentrare de evrei din Transilvania de Nord, cu excepția Budapestei, de unde, în vara anului 1944, la intervenții occidentale, s-au oprit deportările, reluate în toamna anului 1944, după venirea szalasiștilor la putere.

Aplicarea „soluției finale” de către autoritățile horthyste s-a făcut cu mare zel, fapt remarcat și de către ofițerii naziști.  Se cunosc puține cazuri de funcționari de stat care să fi preferat să demisioneze, în loc să participe la organizarea ghetoizării și deportării evreilor. Obiectivul guvernului horthyst a fost ca Oradea să devină un oraș „juden frei” (fără evrei), cum se afirma în presa vremii.

Cu mai multe transporturi feroviare, evreii au fost deportați  - în cursul lunilor mai și iunie 1944 -, astfel încât, la începutul lunii iulie, pe teritoriul Oradiei și al Bihorului de Nord mai rămăseseră foarte puțini evrei. Acestă activitate s-a desfășurat sub control german, cu deosebită scrupulozitate și cu o râvnă rar întâlnită, de către administrația horthystă. Foarte grav este și faptul că populația civilă, cu mici excepții, nu a reacționat împotriva unei asemenea terori antisemite, fără precedent.

Dintre evreii deportați din Transilvania de Nord, aflată sub administrație horthystă, au supraviețuit aproximativ 10-15 procente. În Oradea s-au întors, în cursul anului 1945, în jur de 2.000 de evrei. În acest mod s-a încheiat epoca de glorie a unei minorități etnice care a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea orașului de pe Crișul Repede, prin contribuțiile ei la evoluția urbanistică în general, a comerțului și industriei, a finanțelor locale și a meseriilor liberale (medici de valoare, avocați). Amprenta evreilor asupra arhitecturii orașului Oradea este vizibilă și astăzi, mai ales în partea centrală a așezării. Acesta constituie un îndemn suplimentar ca să ne amintim de ei în postura de creatori ai unei realități locale, dar mai ales ca victime nevinovate.