Timp de şase ani a lucrat ca jurnalist politic la Timpul - Eminescu şi politica
La 163 de ani după apariţia Luceafărului pe bolta poeziei româneşti, cea mai potrivită evocare a lui Eminescu ni s-a părut a fi cea despre activitatea sa politică. S-au perindat de atunci cinci generaţii (dacă ţinem seama că într-un secol se întâlnesc sau se pot întâlni trei generaţii), au alternat şi s-au alterat regimuri politice, forme de guvernământ, partide sau facţiuni politice.
Eminescu şi-a început activitatea politică, însoţită de cea intens publicistică, de la vârsta de 27 de ani din scurta sa viaţă, măsurată cu zgârcenie de zânele sorţii. Poetul era mânat de un sănătos instinct public, civic, în condiţiile de efervescenţă patriotică generată de războiul de independenţă a ţării. Timp de şase ani, între 1877-1883, a lucrat ca jurnalist politic la cotidianul Timpul, organ oficial al Partidului Conservator, la care între 1880-1881 a fost redactor şef. Într-o polemică acerbă cu partidul liberalilor, cu fruntaşii acestora, I.C. Brăteanu, C. A. Rosetti, primar al Bucureştilor în 1877, cu N. Xenopol, cu organul de presă al acestora, cotidianul Românul, Eminescu nu ezita să-i acuze pe liberali, care se perindau des la conducerea ţării, de lipsa spiritului public, de lipsa de competenţă şi caracter, de minciună, înşelăciune şi cumul de funcţii. La 10 mai 1881, când Carol I a fost proclamat rege şi ţara regat, Eminescu publică în Timpul celebra Scrisoare a III-a şi un articol despre starea politică şi socială a ţării. În loc de „Întregitorul", Carol I e numit „Îngăduitorul", fiindcă nu a fost în stare să menţină un echilibru între partide, între guvern şi guvernaţi, astfel încât voinţa electoratului să nu fie deformată. Domnitorul, era de părere Eminescu, ar mai fi fost obligat să nu aprobe schimbarea miniştrilor fără o motivaţie serioasă şi să nu permită implicarea politică în administraţie şi justiţie. După cum se ştie, convingerile politice ale lui Eminescu erau în linii mari în acord cu cele ale conservatorilor, mai ales cu ale grupării junimiste, conduse de P.P. Carp şi Titu Maiorescu, de formaţie germană. Or, chiar acest spirit junimist, înfiripat la Iaşi şi statornicit în Bucureşti, a avut meritul de a moderniza România, de a o sincroniza cu achiziţiile culturii şi civilizaţiei occidentale. Fără limba şi cultura germană, noi nu l-am fi avut pe Eminescu. Fără Eminescu românii nu ar fi devenit atât de filozofi, atât de profunzi, atât de sensibili. Dar toate acestea trebuiau să se întâmple şi Dumnezeu ni l-a dat pe Eminescu.
Aluziile ironice la alte popoare din Scrisoarea a III-a, publicată cu ocazia încoronării regelui („Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire" etc.), alte convingeri şi principii politice, „chestiunea orientală", problema israelită, atitudinea faţă de Basarabia şi Dobrogea, situaţia românilor din afara graniţelor, teoria păturii suprapuse au fost taxate imediat de xenofobie şi lipsă de realism. Aceleaşi argumente au fost folosite imediat după căderea comunismului, în încercarea inevitabil falimentară de a-l demitiza pe Eminescu. Dar geniul naţional al românilor a înţeles, mai bine decât toţi detractorii săi, că intrarea în Europa Occidentală şi universalitate se face prin poarta naţională. Nu poţi fi internaţionalist dacă nu îţi cunoşti poporul şi propriile valori naţionale. Americanii numesc acest fel de naţionalism, ca să evite conotaţiile negative, patriotism. Pentru Eminescu, legea supremă în politică era conservarea naţionalităţilor şi întărirea statului naţional.
Ceva asemănător cu naţionalismul s-a întâmplat şi cu deprecierea semantică a cuvintelor politică şi politician. Desigur, răspunzători sunt în primul rând oamenii şi caracterul lor. Dar vinovată este şi o traducere nefericită a sintagmei lui Aristotel „zoon politikon" (Omul este animal politic). În limba greacă, zoon nu înseamnă numai animal ci şi vietate, fiinţă. Definiţia lui Aristotel a fost corectă, fiindcă omul este o fiinţă politică (în greacă polis înseamnă cetate, oraş şi, prin extensiune, stat). Ca fiinţă socială, care nu poate trăi singur, omul este inevitabil o fiinţă integrată în viaţa cetăţii, a polisului, a statului, încât apolitismul este un nonsens. Oamenii confundă politicul cu partinicul, apartenenţa la un partid. Nepartinic, independent, poţi să fii, dar apolitic nu. Chiar şi apolitismul este o formă de a face politică. Obligaţia noastră ar fi să dăm politicului semnificaţia originală, pozitivă, pură, de om preocupat de problemele publice, cinstit, generos, iubitor de semeni, şi care, într-o funcţie politică, pune interesele generale ale publicului mai presus decât interesele personale. Istoria contemporană cunoaşte prea puţini eroi politici, care să se fi jertfit precum Eteocle sau Creon din tragediile greceşti pentru interesul public.
Era în anul 2000, când am fost întrebat de C.V. Tudor, preocupat de intelectualizarea partidului, de ce am acceptat să candidez în Parlamentul României din partea Partidului România Mare, şi i-am răspuns, în prezenţa Mitzurei Arghezi, spre satisfacţia amândurora, că sunt profesor de literatură română, îl predau pe Eminescu şi sunt convins că dacă ar trăi ar face parte din Partidul România Mare. Azi, după 13 ani, dacă ar mai fi printre noi, s-ar simţi probabil mai confortabil în Partidul Conservator sau, cine ştie prin ce minune, ar coabita cu PNL în USL. Urăsc traseismul politic şi pe trădători. Dante îi aşează pe trădătorii de patrie şi de partide în ultimul cerc, al nouălea, cel mai strâmt şi mai groaznic din Infern. Dar ce te faci dacă tu ai rămas demn şi partidul nu te mai reprezintă? Fiindcă trebuie să fii totuşi demn şi mândru în permanenţă de partidul din care faci parte, întocmai ca de credinţa sau biserica de care aparţii. Cine îi înţelept va înţelege şi nu îşi va irosi timpul cu răspunsuri la astfel de întrebări, căci fapta e totul, cuvintele nimic. Cea mai bună politică, îmi spuneau mereu întreprinzătorii fraţi Viorel şi Ioan Micula, parcă în asentimentul lui Eminescu, este economia, meseria, activitatea productivă în folosul societăţii, şi s-au ţinut mereu la distanţă de partidele politice, dar asta nu înseamnă că ei nu fac politică, că nu se preocupă, prin întreprinderile lor, de viaţa materială şi spirituală a cetăţenilor, în înţelesul pozitiv, genuin şi eficient al politicii.
Eram lector de limba şi literatura română în Cehoslovacia, când a trecut pe la mine omul de cultură, patriot, eminescolog şi istoric literar Victor Crăciun din Republica Moldova, într-un itinerar pe urmele lui Eminescu. Mi-a arătat atunci aparatul de fotografiat cu burduf, cum era pe atunci, cu care într-un atelier foto de pe Vaclavske Namestie, artera centrală a Pragăi, a fost fotografiat Eminescu, prima, cea mai reuşită şi vehiculată fotografie a tânărului scriitor romantic Eminescu. Aparatul se păstrează şi azi la Muzeul Tehnicii din Praga, nu departe de Universitatea Carolină. Am aflat de la cercetătorul literar Victor Crăciun că, în 1869, la vârsta de 19 ani, adolescentul Eminescu, însoţit de mama sa Raluca Eminovici, era în drum spre Königsberg (oraşul de naştere a lui Kant), unde îşi avea un frate înmatriculat ca student extraordinar. De aici, pelegrinul moldovean a plecat de unul singur la Viena şi Berlin. Itinerarul a trecut prin Blaj, un important centru greco-catolic, un fel de Roma a Transilvaniei, unde Eminescu şi-a făcut câţiva ani de studii, poate a trecut şi prin Oradea, dar în mod sigur prin Ştei, la prietenul său Miron Pompiliu, pe care-l cunoştea de la Iaşi şi care l-a inspirat în elegia populară Ce te legeni?
Am dorit să facem cu ocazia aniversării a 163 de ani de la naşterea lui Eminescu, o reabilitare a termenului de politică şi dacă mai era nevoie, a lui Eminescu ca politician. Concluzia la care am ajuns, ca o revelaţie, este că politician te naşti, membru de partid te faci sau te poţi face. Ce pot învăţa azi tinerii de la Eminescu este că politica se face în interesul polisului, de unde şi numele, al cetăţii, al comunităţii, al statului din care faci parte. Funcţia publică şi politică cere implicare, cultură, generozitate, putere de sacrificiu. Eminescu a fost un poet mare, naţional şi universal, nu pentru că şi-a cântat propriile suferinţe, ci pentru că a făcut să răzbată peste ani nefericirile lumii întregi.



Comentarii
Nu există nici un comentariu.