Într-o dedicaţie pe volumul recent apărut ("Cum se naşte dragostea", Ed. "Călăuza", 2003), poetul Marin Moscu ar vrea să aibă "calea luminată cu rune". Într-un fel, versurile sale chiar luminează potecile de gând şi patină livrescă ale cititorului, cu o simplitate nu arareori sugestivă şi premonitorie: "Tu eşti aerul / Eu sunt lumina. / Liantul dintre / Aer şi lumină / Este poezia, / Voi respiraţi şi veţi avea / Lumină". Sentimentul identificării cu fiinţa iubită, sau doar apetenţa spre febricitate şi exultanţă formează adesea arabescuri de lirism "epurat" de excrescenţe specifice "ghiersuitorilor" dintr-un instrumentar hibrid: "Mă uit cum trec femeile pe stradă, / Pe străzile oraşului cel strâmt. / Trec suflete frumoase, dar furtuna / Pe tine mi te dăltuieşte-n gând" etc. Marin Moscu este un poet a cărui sensibilitate creează inflorescenţe de cuvinte ce devin, sub ochii cititorului, efervescente.