În mod firesc, aniversările bucură şi obligă şi - ceea ce este foarte important - cele două stări nu se pot afla decât într-un raport de egalitate. Supralicitarea uneia sau a alteia dintre componente minează semnificaţia actului aniversar, privându-l de dreptul de a fi - aşa cum se doreşte de către toţi - cât mai aproape de realitate. Bucuria se împarte uniform între cei care, egali în faţa trecutului, indiferent de ipostaza lor anterioară, au aparţinut instituţiei sau evenimentului celebrat.

85 de ani de învăţământ pedagogic
La aniversarea unei şcoli sau, mai larg, a unui tip de pregătire didactică, procesul de solidarizare afectivă îi cuprinde, deopotrivă, pe toţi, oricare ar fi fost treapta ocupată pe verticala timpului său, în plan orizontal, locul deţinut actualmente: generaţii mai vechi şi mai noi până la cele contemporane momentului aniversar, elevi aflaţi în pragul absolvirii şi cei care, prin numărul puţin al anilor, abia prind conştiinţa apartenenţei lor la instituţie, cadre didactice şi elevi, părinţi şi rudenii sau vecinii privilegiaţi ai instituţiei de învăţământ. Mă gândesc la toate acestea având în faţă volumul 85 de ani de învăţământ pedagogic în Beiuş 1922-2007, realizat de harnicele şi serioasele cadre didactice beiuşene, Gavril Hădăreanu şi Sorin-Ioan Cuc. Profesorul Gavril Hădăreanu vine din interiorul şcolii aniversate, a servit-o şi a regretat-o, atunci când, prin puterea unor voinţe străine de Beiuş, Liceul Pedagogic de Educatoare a fost transferat la Oradea, regret dus până la suferinţă şi aceasta sublimată în implicare profesională, activitate civică şi cercetare ştiinţifică. În condiţiile create după Revoluţia din Decembrie 1989, a fost printre iniţiatorii şi activiştii (în sensul pozitiv şi nobil al cuvântului) refacerii Liceului Pedagogic din Beiuş. A realizat, pe urmele altui beiuşean de prestigiu, dr. Constantin Pavel, la o distanţă de mai bine de şapte decenii, monografia vieţii spirituale (cu invocarea legitimă a temeiurilor şi contextelor social-politice) a Beiuşului, gândit în valoarea lui de nucleu zonal: Torţe arzânde din Ţara Beiuşului (Editura Buna Vestire, Beiuş, 1995). În proiectata monografie a Beiuşului (al cărei prim volum este aşteptat să apară în acest an), îi revine partea consacrată istoriei învăţământului. Coautorul, Ioan-Sorin Cuc, este beiuşean prin naştere şi, deocamdată, şi prin destinaţie a vieţii sale, ceea ce nu este, totuşi, prea sigur. Cert va fi însă că, oriunde se va afla, Beiuşul îl va însoţi, iar dacă acesta se va transforma în obiect de cercetare va fi cu atât mai bine. Cadru didactic la Liceul Pedagogic şi la Colegiul Universitar de Institutori, voiajor ştiinţific înspre Universitatea din Oradea, unde deţine un post la Facultatea de Istorie-Geografie, a publicat o lucrare despre Episcopia ortodoxă de Oradea 1920-1940.

Amintiri despre timpurile trecute

Realizat în condiţii grafice remarcabile (de către Editura Emia din Deva, a cărei directoare, Paulina Popa, a absolvit ea însăşi Liceul beiuşean), volumul conferă evenimentului aniversar dimensiunea valorică pretinsă de utilitatea socială şi de vechimea instituţiei reprezentate. În cu ceva mai bine de 300 de pagini, autorii au reconstituit procesul îndelungat şi, nu de puţine ori, cu sinuozităţi, datorate timpului istoric, al constituirii, consolidării, dispariţiei şi refacerii învăţământului pedagogic din Beiuş. Au asociat în această întreprindere - de captare a timpului în pagini de carte - cercetarea ştiinţifică riguroasă (surse arhivistice, presă, anuare) cu istoria orală, în cea mai mare măsură capabilă să readucă componenta umană a ceea ce a reprezentat viaţa unei şcoli şi au dat drept la exprimare în paginile ei atât textului grav şi neutru, cât şi anecdotei. În cinci capitole şi un al şaselea de Anexe, este refăcut traseul profesional şi uman al învăţământului pedagogic beiuşean, de la Şcoala Normală de Conducătoare de Grădiniţe de Copii la Liceul Pedagogic "Nicolae Bolcaş" şi de aici, în condiţiile de reevaluare a modului de pregătire a viitoarelor cadre didactice pentru învăţământul preşcolar şi primar, la Colegiul Universitar de Institutori şi recent, prin asimilarea de către România a "Programului de la Bologna", la Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, pregătind profesori pentru primele două trepte ale învăţământului. Continuitate şi discontinuitate, afirmare şi adaptare, izbânzi şi retrageri, toate acestea au fost reconstituite de autori printr-un demers care întruneşte seriozitatea actului ştiinţific restitutiv şi calda tulburare a derulării amintirilor despre timpurile trecute.


Un reper ştiinţific şi sentimental
Cei care aparţin, prin formaţie şi prin serviciu profesional, acestui Liceu se vor regăsi, ca persoane, după cum vor regăsi timpul existenţei lor, ceva poate din atmosfera şi relaţiile lui. Tot ei - şi dascălii lor, care mai sunt în viaţă - au fost chemaţi la confruntarea jucăuşă cu propriul trecut. Pentru capitolul Evocări - Mărturii, autorii au procedat cu colegialitate şi onestitate (care rămân însă, în raport cu trecutul, nefuncţionale): au lăsat paginile la dispoziţia diferitelor serii de absolvente, începând cu promoţia 1947 şi încheind cu promoţia 1999, pentru a se înscrie ceea ce s-a păstrat, filtrat prin grila timpului, din vremea anilor de liceu şi pentru a identifica (fără exagerări emoţionale) ceea ce absolventele datorează acestui Liceu, din punctul de vedere al carierei profesionale şi al vieţii personale. Cartea despre învăţământul pedagogic din Beiuş va rămâne un reper, fie sentimental, fie ştiinţific: cine, sufleteşte, se caută pe sine şi-şi caută trecutul se va regăsi aici; cine vrea să se documenteze în legătură cu evoluţia şi distorsiunile învăţământului de aici, pentru a-l contextualiza în planul mai larg al ţării, va descoperi surse credibile şi organizate de informare şi evaluare. Deopotrivă, lucrare ştiinţifică şi reconstituire afectivă, cartea este gestul onorant maxim pentru această aniversare a Beiuşului. În acelaşi timp, este dovada capacităţilor intelectuale şi creative ale comunităţii beiuşene, care-şi exprimă propria poziţie şi valoare nu numai prin declaraţii de cultivare a tradiţiilor, de respect al trecutului, dar şi prin manifestare activă prezentă.

Orice aniversare are în ea, pe lângă întoarcerea spre trecut, angajarea cu faţa la viitor. Nu ne gândim trecutul, dacă nu ni-l proiectăm pe fundalul dorit al viitorului. În felul acesta, trecutul şi prezentul nu sunt etape separabile, pentru că devin inelele de nedespărţit ale aceluiaşi şir.