O "lovitură de ciocan" împotriva "cozilor de topor" Inevitabil, eliberarea Oradiei, la 12 octombrie 1944, a fost o continuare firească a actului istoric de la 23 august 1944, deoarece însăşi raţiunea întoarcerii de front şi răsturnarea de alianţă avea ca obiectiv fundamental reîntregirea Ardealului de Nord în cadrul României. După 19 septembrie 1944 forţele sovietice şi române au trecut la ofensivă şi, până la începutul lunii octombrie, ele au respins la vest de frontiera româno-maghiară trupele inamice pătrunse în Crişana şi Banat, creând astfel condiţii favorabile desfăşurării unei noi operaţii ofensive de mai mare amploare, operaţia Debreţin. Bătălia pentru Oradea Pe marele ecran al teatrului de acţiuni militare, din partea de vest a României, bătălia pentru Oradea ni se înfăţişează ca un act important şi o continuare a unor încleştări pe viaţă şi pe moarte între trupele române împreună cu cele sovietice şi cele hitleristo-horthyste. Analiza situaţiei din zona de referinţă a pus în evidenţă faptul că, numai cu forţele existente în luptă cu inamicul, Oradea nu poate fi eliberată şi nici intrândul pe care îl reprezintă frontul în acel moment. De aceea, cele două comandamente, român şi sovietic, au executat o largă manevră de forţe din adâncime. Astfel, dacă în prima decadă a lunii septembrie 1944, pe Valea Crişului Negru era numai Divizia 3 Munte, în jurul datelor de 15/16 au debuşat din Apuseni în capul de pod menţinut de Vânătorii de Munte două mari unităţi sovietice şi divizia "Tudor Vladimirescu", aduse de la sud de Târgu Mureş. Ele au urmat, iniţial, Divizia 3 Munte care, cu un spirit ofensiv, ce i-a uimit pe ruşi, a eliberat Beiuşul în ziua de 22 septembrie 1944, după care a continuat ofensiva spre Oradea, eliberând un număr mare de localităţi. La 25 septembrie a intrat în luptă şi Divizia "Tudor Vladimirescu", la stânga Diviziei 337 sovietice, prinzând contur o puternică forţă combativă pentru asaltul oraşului de pe Crişul Repede. Terorizaţi în propriul lor oraş Greu încercată în luptele de pe plaiurile Ţării Beiuşului, Divizia 3 Munte înainta, după eliberarea acestui oraş, în ritm de avalanşă spre Oradea, primele rezistenţe mai serioase întâlnindu-le pe Dealul Zăcătoarea şi Pontesc. Revenind ca eliberatori în garnizoana lor din timp de pace, ostaşilor noştri li s-a confirmat ştirea cu privire la comportamentul vandalic al ungurilor cu camarazii lor căzuţi pe câmpul de bătălie. Dând pinteni ofensivei, generalul Mociulschi, înţelegea să ajungă din nou în aceeaşi lună la Oradea cunoscând condiţiile de teroare în care vieţuiau românii în acest oraş. Domnia sa era la curent cu cele întâmplate în urbea de pe Crişul Repede încă din primele clipe în care armata ungară de ocupaţie a pus bocancul pe pământul românilor şi pe viaţa orădenilor. Zdrobind din mişcare rezistenţele opuse de inamic, îndeosebi pe localităţi, puncte obligate de trecere, păduri, vânătorii de munte au eliberat un număr important de sate, depăşind şi sinistra linie de demarcaţie. Lupte grele pentru răpunerea inamicilor Atacul, început la 11 octombrie, s-a lovit, de la început, de puternice rezistenţe inamice la sud de gara Leş, la cota 112 şi pe marginea satului Roit. Înfrângând inamicul aflat pe direcţia sa de înaintare, Grupul 6 Vânători Munte a pătruns în adâncimea apărării inamice, şi după ce a respins puternicele contraatacuri date din raionul nord - Pusta Macea şi dinspre gara Leş, a ajuns, către orele 16.00, pe aliniamentul 200 m sud gara Leş, 1 km sud Pusta Macea. În acelaşi timp, Grupul 3 Vânători Munte a pătruns în Roit şi a început curăţirea localităţii. A doua zi (12 octombrie - n.n.), Divizia "Tudor Vladimirescu" a reluat atacul cu Regimentele 1 şi 3 Infanterie. Regimentul 2 Infanterie a rămas în eşalonul doi, pentru a lichida rezistenţa inamică din satul Leş. Până la ora 8.00, regimentele din primul eşalon au ocupat satul Nojorid, după care au trecut la urmărirea inamicului spre nord. Seara, după ce înfrânsese rezistenţele succesive opuse de inamic, divizia a pătruns în Oradea dinspre sud-vest şi, în cooperare cu Divizia 337 Infanterie sovietică, a curăţat oraşul şi a ajuns cu Regimentele 1 şi 3 Infanterie pe marginea de nord, iar cu Regimentul 2 Infanterie pe marginea de sud a localităţii. În aceeaşi seară, dreapta Corpului 33 Armată a stabilit joncţiunea la nord de Oradea cu unităţile Corpului 4 Cavalerie de Gardă din gruparea mobilă a frontului. Astfel, manevra concepută de comandamentul frontului pentru încercuirea forţelor inamice de la vest de Oradea a fost terminată cu succes. O victorie strălucitoare În noaptea de 12/13 octombrie, trupele sovietice şi române de pe frontul de vest Oradea au trecut la lichidarea inamicului încercuit. Diviziile "Tudor Vladimirescu" şi 3 Munte au primit ordin să-şi schimbe direcţia de înaintare către vest, spre Tărian, să forţeze Crişul Repede şi să continue ofensiva spre Girişul de Criş, Berek B?sz?rmeny, pentru a ajunge în seara următoare pe şoseaua Mez? Szasz, Kereszegapatti, şi a strânge, dinspre est, cercul în jurul grupării inamice. În aceeaşi noapte, forţele inamice bătute în raionul Oradea şi-au reconstituit apărarea pe aliniamentul vest Tărian, Cheresig, nord K?r?sszakal, Homorg şi Komadi. Aşa s-a încheiat una dintre cele mai importante şi frumoase bătălii, din punct de vedere al artei militare, cu o victorie strălucitoare, ca şi libertatea adusă, în vârful baionetelor, pentru Oradea şi partea vestică a judeţului Bihor, oraşul devenind în scurt timp iarăşi capitala judeţului. După patru ani de pribegie, oficialităţile refugiate la Beiuş, ca şi o parte a populaţiei, s-au întors în urbea lor, graţie braţului vânjos al ostaşului care e tot mai puţin preţuit! Lovitura de ciocan a fost încununată de succes. Punctul final al participării Diviziei 3 Munte la bătălia Oradiei poate fi considerat momentul ieşirii forţelor ei pentru a doua oară, pe Crişul Repede, în seara zilei de 12 octombrie 1944. Sau cum se exprima un participant la acest act emoţionant: "Inamicul a fost respins. Batalionul de moţi ajunge în partea de vest a oraşului. Trece pe lângă localitate şi se îndreaptă spre graniţă. În oraş pătrund alte unităţi care se află în dreapta noastră. Pe înserat ajungem pe malul Crişului Repede. Inamicul s-a cramponat pe malul de dincolo. Încearcă să reziste. Companiile din prima linie ţin malul sub foc. Se caută locuri de trecere. Compania cercetare trece prin apă şi manevrează. Deschide drumul şi celorlalte subunităţi. Continuăm înaintarea şi ajungem la graniţa veche. Se aud din nou urale. Beretele se aruncă în sus. Se trag salve de arme automate spre cer. Se trag şi rachete. Sergenţii Enache şi Delu scot lopeţile. Fac câteva muşuroaie şi înfig pari în loc de borne: Aici e graniţa noastră, fraţilor? În vecii vecilor va fi aici? Ura!? Ura!? La 12 octombrie 1944, o dată cu căderea nopţii, am trecut graniţa. Mâine vom porni din nou la drum?.