Cu puțin timp în urmă, într-un articol aniversar cu ocazia împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Eminescu, intitulat „Pe urmele lui Eminescu”, publicat în ziarul Crișana din 5 și 6 februarie 2026, mărturiseam că în peregrinările mele pe urmele unor personalități române sau străine îmi plăcea să mă contaminez cu toate simțurile, inclusiv tegumentar, de vestigiile rămase de la aceștia. În același articol făceam observația că într-o țară poeți geniali sunt mulți, dar geniu național e unul singur, și românii l-au ales pe Eminescu, după cum maghiarii pe Alex. Petöfi, francezii pe V. Hugo, germanii pe Goethe, rușii pe Pușkin. De ce nu Tolstoi sau Dostoievski? Explicația a dat-o Dostoievski însuși în Cuvânt despre Pușkin, fiindcă acesta a exprimat cel mai bine idealul autentic de fraternitate și universalitate al omului rus, al oricărui om care aspiră spre desăvârșire. Tot astfel genii naționale sunt multe, cel puțin câte națiuni, dar geniu universal e unul singur și acesta rămâne Shakespeare. Un sondaj american efectuat cu câțiva ani în urmă dovedea că cel mai citit scriitor din lume, inclusiv în SUA, a rămas F. M. Dostoievski. Acesta este motivul pentru care, ca îndemn la lectură, am rememorat itinerarul „Pe urmele lui Dostoievski”, a cărui viață și creație sunt profund impresionante.

La cumpăna dintre 1971/1972, cu sprijinul atașatului cultural la Moscova, Vasile Oroianu, care mi-a fost profesor la Facultatea de limbi slave a Universității din București, am efectuat un stagiu de trei luni de specializare în poetica formalismului rus la Leningrad, azi din nou Sankt Petersburg, și Moscova. Profitând de ocazie, am luat-o imediat pe urmele lui Pușkin, la locul duelului, la casa memorială. L-am urmărit pe Dostoievski de la spițeria modestă din Moscova, unde s-a născut, la Institutul Politehnic din Leningrad, la casa memorială de pe Sadovaia, am pus mâna pe lornionul și Biblia scorojită, citită și răscitită în Siberia.                        

Feodor Mihailovici Dostoievski s-a născut la 30 octombrie (11 noiembrie) 1821 în familia unui medic la spitalul pentru săraci din Moscova. La 10 ani micul Feodor se sperie de un lup imaginar care i-ar fi cauzat un atac de epilepsie, este liniștit de mujicul Marei, episod pe care Dostoievki îl va reconstitui spre sfârșitul vieții în Jurnalul unui scriitor. La vârsta de 16 ani rămâne orfan de mamă. Feodor și fratele mai mare Mihail se mută la Petersburg în vederea înscrierii la școala de ingineri. După doi ani, în 1839, tatăl Mihai Andreevici e ucis de iobagii săi. Aflăm din corespondența cu fratele său că Feodor era foarte pasinat de lectură, citea mult din Hoffman, Balzac, Goethe, Hugo, Shakespeare, Schiller, Homer, tragicii greci. În același timp face primele traduceri din Balzac și George Sand. După o scurtă carieră în armată ca ofițer în corpul de ingineri de pe lângă Comandamentul Sankt-Petersburgului, în 1843 își dă demisia din armată, se dedică scrisului și în 1845 finisează primul său roman Oameni sărmani. Este atras de cercul de revoluționari ai lui Petrașevski care milita pentru desființarea iobăgiei și răsturnarea autocrației. Este condamnat alături de alți revoluționari la moarte prin împușcare, pedeapsă comutată în ultimul moment la patru ani de muncă silnică în Siberia și încă șase ani ca soldat în armata siberiană. Există opinia că, legat la ochi de stâlpul infamiei alături de alți trei condamnați, Dostoievski n-ar fi făcut epilepsie, de care suferea de mic copil, fiindcă boala nu era de natură congenitală, ci emoțională, deși mai târziu a transmis-o mezinului său care a murit de epilepsie.      

În drum spre Siberia soțiile câtorva decembriști îi întâmpină și le dăruiesc celor trei condamnați câte o Biblie, cu bani ascunși în coperți. În Siberia se căsătorește cu Maria Dmitrievna Isaieva, după moartea căreia, la Sankt-Petersburg, se va recăsători cu dactilografa sa Anna Grigorievna. În 1867 soții pleacă în străinătate într-o călătorie de peste patru ani, unde Academii și Societăți străine îl fac membru de onoare. În dimineața zilei de 28 ianuarie 1881, după o ceartă violentă cu sora sa, face o hemoptizie (scuipare de sânge), presimte că va muri, își cheamă soția și copiii, își ia rămas bun de la ei și în seara aceleiași zile se stinge din viață. Este înmormântat la cimitirul Alexandr Nevski Lavrî, pe crucea căruia este gravat un epitaf din Evanghelia după Ioan, XII, 24: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”, verset care a servit ca moto la romanul Frații Karamazov, dedicat soției Anna Grigorievna Dostoievkaia.       

Numeroși filozofi, mai ales relativiști, sunt de părere că Dumnezeu nu este altceva decât numele fricii de moarte. Chiar în Demonii la un moment dat se spune că „Dumnezeu e suferința fricii de moarte.” În Frații Karamazov, ateistul Ivan, fiul mijlociu al lui Fiodor Pavlovici Karamazov, îl citează pe filozoful raționalist Voltaire „un bătrân învechit în rele”, care spunea că  „Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat” (Si Dieu n’existait pas, il faudrait l’inventer).  Oricum, credința larg răspândită că „ocna ni l-a dăruit pe Dostoievski” trebuie complinită că mai ales Biblia, citită și răscitită în timpul detenției.                                                                      Se spune despre modernistul francez André Gide, laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1947), autorul, printre altele, al romanului Falsificatorii de bani, că ar fi învățat singur limba rusă numai să-l citească în original pe Dostoievski, din scrierile căruia, după propria mărturisire, a învățat mai mult decât din toți filozofii și psihanaliștii laolaltă. Într-un eseu despre Dostoievski, André Gide face observația perfect valabilă că scriitorul rus este un apologet al suferinței care dă roade, că suferința, mizeria, sărăcia te pot degrada, dar te pot și ridica, și că umilința, smerenia duc în rai, în timp ce umilirea, orgoliul, infatuarea te coboară în iad.