Ministrul interimar al Educaţiei, Liviu Pop, nu a uitat că la bază este sindicalist. Printr-un ordin a decis să se reia practica reţinerii pe statele de plată a cotizaţiei pentru sindicate. Măsura a fost adusă "de urgenţă" la cunoştinţa conducerilor şcolilor şi, implicit a liderilor de sindicat, astfel că din 31 mai se reţin pe statele de plată cotizaţiile pentru sindicat. Fostul ministru Daniel Funeriu rezolvase problema coabitării dintre sindicate şi guvern, desfinţând reţinerea pe statele de plată. Astfel, fiecare salariat din Educaţie era liber să decidă dacă plăteşte cotizaţia sau nu, după ce îşi încasa salariul.

Efectul măsurii luate de Funeriu a fost direct şi a devoalat încrederea adevărată de care se bucurau sindicatele în ochii cadrelor didactice. Dacă în octombrie 2011, conform datelor care existau la Minister, sindicatele aveau 250 de mii de cotizanţi, în 2012, după măsura luată de Funeriu, mai rămăseseră aproximativ 20 de mii de cotizanţi. Acest lucru a creat panică în rândul liderilor de sindicat din judeţe, rămaşi subit fără finanţare şi ameninţaţi cu pierderea unor posturi călduţe şi bine plătite. Măsura a fost comunicată în teritoriu printr-un comunicat adresat liderilor de sindicat din învăţământ cu menţiunea "urgent", Sindicatul Liber din Învăţământ transmite că "începând cu 31 mai se revine la reţinerea cotizaţiei de sindicat pe statul de plată. În acest sens, rugăm liderii de sindicat din unităţile şcolare să întocmească tabelele anexate comunicatului, în două exemplare în original, cu semnăturile de accept a membrilor de sindicat pentru reţinerea cotizaţiei".

Machiavelic şi anti-democratic

În consecinţă, se va reveni la obligativitatea ca orice cadru didactic să plătească o cotizaţie la sindicat. Sistemul este în mod cert anti-democratic. Ministerul Educaţiei va strânge banii pentru sindicat - adversarul lui de drept - ca şi cum, într-un consorţiu, Patronatul sau Acţionariatul ar colecta şi distribui banii de la angajaţi către adversarul său social, Sindicatul. Măsura luată de fostul ministru Funeriu normalizase într-o mare măsură situaţia, iar cifrele demonstrau acest lucru. Dacă în octombrie 2011, conform datelor care existau la Minister, sindicatele aveau 250 de mii de cotizanţi, în 2012, după măsura luată de Funeriu, mai erau aproximativ 20 de mii de cotizanţi. Cifra arăta, pe de o parte, încrederea reală pe care profesorii o aveau în sindicatele care îi reprezentau (sindicaliştii se obişnuiseră să "negocieze" cu Ministerul cu un capital de încredere fals, ca şi cum toţi profesorii ar fi fost de acord cu iniţiativele lor), iar pe de altă parte, reprezenta un mesaj clar transmis acestora: reorganizaţi-vă sau pieriţi!

În acest mod deloc onorabil, sindicatele din învăţământ au ratat o şansă de a se organiza în  structurii democratice reale care să reprezinte cadrele didactice şi nu una care să "lucreze" în cârdăşie cu Guvernul în ideea că poate, poate, într-o zi, un lider de sindicat va ajunge într-o zi ministru.