Potrivit prevederilor Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal este considerată muncă suplimentară. Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de opt ore pe zi timp de cinci zile, cu repaus de două zile libere consecutive. Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii, durata timpului de muncă poate fi mai mică sau mai mare de opt ore zilnic, dar media săptămânală, inclusiv orele suplimentare nu trebuie să depăşească 48 de ore. Munca suplimentară poate fi efectuată doar cu acordul salariatului, cu excepţia de forţă majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente sau înlăturării consecinţelor unui accident. La solicitarea angajatorului, salariaţii pot efectua muncă suplimentară, dar aceasta împreună cu timpul normal de lucru nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână. Munca suplimentară poate fi compensată prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul legal de 30 de zile, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia. Sporul de muncă suplimentară se stabileşte prin negociere şi nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază. Sporul de muncă suplimentară este stabilit prin contractul colectiv de muncă aplicabil, prin regulamentul intern şi contractul individual de muncă. Prin excepţie, durata timpului de muncă ce include şi orele suplimentare poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de trei luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână. Tinerilor în vârstă de până la 18 ani le este interzis să efectueze muncă suplimentară.