Continuăm să dăm curs întrebărilor cititorilor noştri, una dintre întrebări fiind chiar titlul articolului de faţă: În ce condiţii va intra agricultura românească în Uniunea Europeană? Pentru răspuns, folosim ca sursă de documentare publicaţia "Satul românesc, sat european", editată de Delegaţia Comisiei Europene în România. Ce primim şi de ce? Întâi de toate, să ne gândim la cât dăm şi cât primim. De pildă, agricultura românească va putea primi de la Uniunea Europeană, în primii trei ani (2007-2010) după aderarea României la UE, 4 miliarde de euro. Ca mod de folosinţă 2,4 miliarde euro sunt destinaţi pentru dezvoltarea rurală, astfel încât să se diminueze diferenţele existente între sat şi oraş. Iar această dezvoltare rurală va însemna înfiinţarea de locuri de muncă în alte domenii de activitate decât agricultura, cum ar fi agro-turism, servicii, industrializarea produselor agricole, fapt ce va contribui la ridicarea nivelului de trai la sate şi asigurarea unor pensii rezonabile agricultorilor. Până în anul 2007, însă, fondurile europene dirijate pentru agricultura românească, prin diferite programe de finanţare, au ca obiectiv îmbunătăţira standardelor de calitate a produselor şi pentru respectarea normelor sanitare şi fitosanitare. Există şi un preţ - al condiţionărilor rezultate prin negociere Cât priveşte culturile arabile, România va subvenţiona, după aderare, aproximativ 7 milioane hectare teren arabil, astfel că ţara noastră ar putea redeveni grânarul Europei. În sectorul viniviticol, prin negocierile cu Uniunea Europeană s-a obţinut recunoaşterea de către UE a suprafeţei actuale plantate cu vie. Referitor la înlocuirea hibrizilor de vie interzişi, operaţiunea se va efectua doar pe 30.000 de hectare din totalul de 130.000 hectare cât se estimase iniţial. Perioada de înlocuire a soiurilor de viţă-de-vie interzise de UE va fi de opt ani, iar micii fermieri vor putea produce în continuare - dar pentru consum propriu! - produse tradiţionale precum zaibărul şi căpşunica. Viile hibride (mai mici de 0,1 ha) nu trebuie înlocuite. S-a negociat şi cota de zahăr. Astfel, cota de producţie acoperă inegral consumul intern: 438.000 tone, faţă de o medie anuală de numai 99.000 tone zahăr (calculată pentru perioada 1998-2000). Nu s-a uitat nici cota de lapte. Cota de producţie pentru piaţă obţinută de România în negocierile cu UE este de 3 milioane de tone, din care 1 milion de tone reprezintă cantitatea de lapte subvenţionată pentru livrarea la fabrici, iar două milioane tone - lapte pentru vânzările directe la consumatori. Există şi o cotă (188.400 tone) pentru consum propriu în gospodării. Aceste cantităţi trebuie realizate de România timp de doi ani după aderare, altfel se pierd aceste cote! Ca semnal de alarmă, deocamdată doar 40% din producţia de lapte românesc respectă standardele UE, iar dacă nu ne încadrăm în aceste exigenţe se reduc posibilităţile pătrunderii pe piaţa europeană! Se impune, deci, accelerarea ritmului de modernizare a unităţilor procesatoare - atât pentru lapte, cât şi pentru carne -, în acest sens fabricile având posibilitatea să apeleze la sprijinul financiar alocat de UE prin Programul SAPARD. De exemplu, la începutul anului 2005, conform statisticilor, numai 56 de fabrici, din 2.170 respectau normele sanitar-veterinare ale Uniunii Europene. Despre recunoaşterea şi protecţia denumirilor de origine şi geografice ale unor produse fabricate în România, UE a recunoscut asemenea mărci pentru: ţuică, pălincă, horincă, turţ, vinars, salamul de Sibu şi cârnaţii de Pleşcoi. Totodată, UE a fost de acord să facă excepţie de la normele sanitar-veterinare proprii pentru 60 de tipuri de brânză şi produse lactate de vacă, oaie, capră şi bivoliţă produse în România prin tehnologii tradiţionale.