Mare agitaţie duminică seara la Teatrul de Stat din Oradea. Felicităm pe această cale concitadinii de etnie maghiară pentru organizarea unei seri de gală cu prilejul Zilelor Culturii Maghiare. Aş fi putut să aduc şi alte aprecieri pozitive la adresa respectivei manifestări, dar eu am reţinut în mod deosebit un fapt petrecut în culise (cele ale aşezământului de cultură, simt nevoia să fac această precizare, întrucât acest cuvânt este din ce în ce mai rar folosit în sensul propriu, originar), care a ştirbit măreţia evenimentului respectiv, cu toată meticulozitatea organizatorilor care au ştiut să-şi promoveze obiectivele, iar acum şi în multe alte împrejurări. Ce-şi ziseră aceştia: "Haideţi să îmbinăm plăcutul cu utilul (a se citi "pragmatismul") şi, dacă tot facem o treabă culturală, să promovăm, pe ici, pe colo ("prin punctele esenţiale" - ar fi zis Farfuridi al lui Nenea Iancu) şi un obiectiv politic, adică, nici mai mult nici mai puţin decât ... (aţi ghicit, desigur) ... AUTONOMIA. Ce s-a întâmplat de fapt? În fundalul scenei trona maiestuos un banner, având inscripţionat pe fondul aceleiaşi combinaţii roş-alb-verde, care, absolut întâmplător, desigur (la fel de întâmplător ca şi în cazul afişelor electorale ale UDMR sau, în ultimii ani, al panourilor luminiscente cu urări de Sărbători dispuse pe frontispiciul Primăriei) redau combinaţia de culori a drapelului Ungariei - sloganul perpetuu al UDMR: "Împreună pentru autonomie". Nu ştim care au fost motivele ce i-au determinat pe organizatori să angajeze pentru spectacolul de gală orchestra Filarmonicii din Arad, în componenţa căreia sunt de bună seamă şi instrumentişti de naţionalitate română. Treaba lor! Nu este nimic nefiresc ca în contextul economiei de piaţă şi pe fondul unei convieţuiri armonioase, câtă vreme îţi permiţi să plăteşti, să te poţi bucura de cele mai bune servicii, indiferent de către cine sunt ele oferite. În acest context, aşa cum ne-au relatat martori oculari aflaţi atunci în incinta teatrului, la vederea bannerului, un român neaoş din rândul artiştilor de pe scenă, "şi-a arătat muşchii" şi a solicitat organizatorilor îndepărtarea bannerului, pentru că el "n-a venit să cânte... autonomia, ci cultura maghiară" (pe care o admirăm şi noi în formele ei consacrate în universalitate). Bineînţeles că nimeni nu s-a grăbit să-i îndeplinească solicitarea, dar ineditul moment a rănit în chip ciudat mândria celor prezenţi. Încercaţi să vă imaginaţi cam cum ar fi să cânte cineva "de pe la noi" prohodul autonomiei pe care o tot clamează... ştim noi cine (cei aflaţi atunci în sală nu se exclud). Noi însă spunem "Jos pălăria!" în faţa gestului de demnitate al acestui Ioan, Gheorghe, sau oricum s-o fi numind onorabilul cetăţean al unui stat definit prin legea fundamentală ca fiind naţional, unitar şi indivizibil. Aflând despre acest incident ne vine în minte cazul episcopului Ioan Inochentie Micu-Klein, portdrapel al luptei pentru emanciparea românilor, din secolul al XVIII-lea, care, înainte să-şi trăiască exilul de 24 de ani la Roma, era să fie efectiv aruncat pe geam la o adunare solemnă în care "îndrăznise" să susţină clauza românilor în faţa reprezentanţilor "stărilor privilegiate". Ce-a ajuns Teatrul de Stat din Oradea? Ne aducem aminte că aici s-a derulat şi "Revelionul cu Trianonul", controversatul film fiind proiectat în faţa unei audienţe selecte. Şi la spectacolul de duminică a fost prezent în sală un oficial de rang înalt din Ungaria. Oare prezenţa acestuia în sală este o confirmare a susţinerii oficiale de către autorităţile maghiare a aspiraţiei de autonomie promovată (şi) prin buclucaşul banner?