"Eu vin de unde vântul cântă, Peste străbunele ponoare Din mioritica şi sfânta, Cu împietritele mioare" "Şi mi-ar fi imposibil să mă despart de ponoarele mele, umbrite de gorunii seculari şi mângâiate de cele mai calde raze pe care le poate trimite soarele spre pământ. N-aş putea concepe existenţa mea fără "arhanghelii" bătrâni ai satului meu, hâtri şi sfătoşi, precum marii înţelepţi antici, pe care trebuie musai să-i întâlnesc ceas de ceas, pe uliţele satului, fără femeile, cele tinere, zâne din poveşti, dar şi cele mai trecute, ca albinele zumzăind în stup, mergând la muncă ori alergând cu treburi gospodăreşti ori... jucând, alături de consorţii lor, danţurile noastre străbune! Şi toate astea se întâmplă în vatra mea, în plaiul meu de dor, pe piciorul meu de plai bihorean. Se mai poartă încă sumanul, poalele şi opincile, spătoaiele şi cioarecii, la sărbători şi evenimente! Mai trăiesc din plin viaţa binecuvântată de Dumnezeu a satului unde, mă simt EU, mă simt liniştită şi mulţumită, putând oricând confirma naşterea veşniciei la sat. Pentru mine, satul rămâne veşnic şi de neînlocuit în trăirea liniară şi perpetuă a românului. Satul rămâne muza mea cu priviri fixe din icoana străjuită tot timpul de „cântatul” busuioc în trei crenguri, pe care o am în tinda casei, luminată plăpând, zi şi noapte, de luminiţa candelei, moştenită şi ea de la mama. Hinchiriş, satul de la poalele Munţilor Codru Moma, rămâne sanctuarul meu pentru veşnicie. Plecarea mea era vremelnică din colinele pline de pomi, brăzdate toamna şi primăvara de plugurile dornice de a muşca ţarâna. - Şi ... totuşi ai fost plecată la Ştei atâţia ani! - Am spus, vremelnic, pentru că aveam cei doi copii, pe care i-am şcolit la oraş şi am muncit, pentru a-mi sprijini familia, dar gândul meu a rămas legat de casa mea părintească. Rămân ţărancă în străfundul sufletului meu, rămân în gând şi suflet vecina vecinilor mei de pe uliţa noastră! Iar dacă, din întâmplare, trebuie să fiu în altă parte, purtată de dorul cântecului, sufăr mult că hinchirişenii mei se sărbătoresc, iar eu sunt departe. Mi-e dor de satul meu şi oamenii locului chiar din clipa în care plec din sat. - Pe cine moşteneşti în ale cântatului, Zorica? - Pe maica! Glasul ei, clinchet de tângalău, îmi impune respect şi mă face uneori să mă cutremur. Câtă artă şi cât farmec în trăgănata mamei. Şi, aş divaga puţin de la întrebare, datorez mult celor care m-au sprijinit la începuturi, highighişilor Ştefan Fofin, Ioan Bogdan, Ioan Tota. Iar începutul a fost pe scena Casei de Cultură din Ştei. Au urmat, apoi, premii la festivaluri naţionale de folclor, încununate de trofeul "Floarea din grădină", pe care l-am obţinut în 1980. - Ce simţi atunci când te afli pe scenă? - Mă simt ca o regină neîncoronată a cântecului meu popular. Mă simt ca o domniţă în straiele mele! Le preţuiesc şi le consider ca făcând parte din viaţa şi trăirea mea de româncă. Uit toate relele şi gândurile negre care-mi umbresc uneori viaţa şi-mi trăiesc clipa. - Te consideri un om împlinit? - Împlinirea mea sunt cei doi copii, care sunt la casele lor, au, la rândul lor, odrasle pe care le iubesc enorm. Şi mai am o împlinire: cântecul meu! - Pentru cei care iubesc folclorul bihorean nu este o surpriză să afle că tu ai renunţat timp de opt ani la scenă! - Trecerea spre vămile cereşti a soţului meu a fost o prăpastie fără punte, fără putere de a o trece. Şi, totuşi, într-un final, puterea cântecului a câştigat! Am revenit în lumea tumultuoasă a cântecului, considerând că de acolo, de sus, se va bucura pentru că el ştia cât de mut iubeam şi iubesc horile mele, el ştia că eu trăiesc prin cântec. - Viaţa ta a fost destul de zbuciumată! Şi, totuşi, spuneai că este liniară! Nu te contrazici? - Zbuciumată ca a oricărui alt muritor! Liniară ca a unei românce neaoşe! Nu am avut nici o clipă în gând să mă abat de la viaţa simplă, creştinească! Rămân prin modestia mea ţăranca despre care îţi vorbeam şi mă mândresc tare mult cu acest titlu de nobleţe. Trăiesc prin bucuria şi mândria de a fi româncă! Iar faptul că mi-a dat Dumnezeu harul şi darul de a cânta este o mare împlinire a sătenilor mei, pe care îi port în suflet ca pe un talisman! Cântecul pentru mine este o povară dulce, pe care o port în desaga mea, primită de la trăitorii locului meu de baştină! - Mai găseşti folclor de cules, Zorica? - O să fiu poate apostrofată de anumiţi sceptici, care refuză să creadă acest lucru şi care se mulţumesc cu jumătăţi de măsură, ciupind câte puţin de ici, puţin de colo şi mândrindu-se cu realizările lor. Dar să revin! Da, mai este mult folclor de cules pentru cei care vor să creadă în veşnicia lui, pentru cei care cred în arta lor adevărată. Musteşte încă pământul de folclor la sat! Le-aş spune scepticilor şi falşilor cântăreţi că trebuie să coboare din turnul lor de fildeş înainte de a-i dărâma măria sa publicul! - Ai încredere în cântecul tău? - Ca în Divinitate. Cântecul, Radule, este un ecou al sufletului şi al personalităţii noastre. Cei care cântă sincer, curat, fără să plagieze, vor rămâne eterni în conştiinţa semenilor lor. Ceilalţi... - Ceilalţi, ce? Continuă ... - Vor rămâne nişte iluştri anonimi, care vor fi o viaţă trăitori în neîmplinire. - Ce crezi tu despre viitorul cântecului popular? - Sper că cei care au spus ceva în cântecul românesc să îndrume fără părtinire tinerii dornici de a urca pe scenă şi să aibă verticalitatea de a lua poziţie în faţa kitch-ului şi a nonvalorii. Trebuie îndrumaţi pe calea dreaptă a cântecului, pentru a pătrunde în grădina înflorită şi luminată de sufletul românesc, pentru a gusta nectarul „florii din grădină”. Pentru asta, trebuie talent şi muncă multă. Reveniţi la bunici, la sat, dragii mei, şi-mi veţi da dreptate! - Iar acum, când ai revenit pe scenă, ce crezi despre tine, despre viaţă? Trăieşti altfel viaţa? - O trăiesc după vrerea Tatălui Ceresc, sorb din cupa bucuriei cântecului, dăruind şi altora bucurie, pentru a-mi face viaţa frumoasă ca un cântec. Dragostea mea pentru cântec mă obligă să filtrez prin propriu-mi suflet şi propria-mi gândire sensibilitatea şi vorbele tale sincere mă fac să le îmbrac în cele mai alese straie pe care le-am găsit în lacra sufletului meu. Şi nu pot în final decât să-ţi doresc din inimă ca viaţa să-ţi fie aşa cum o visezi: ca un cântec!