Hinchirişul, satul de la poalele Munţilor Codru Moma, rămâne sanctuarul Zoricăi Gavrilă pentru veşnicie. Plecarea ei dintre colinele pline de pomi, brăzdate toamna şi primăvara de plugurile dornice de a muşca ţărâna, este vremelnică. - Pe cine moşteneşti în ale cântatului, Zorica? - Pe maica! Glasul ei, clinchet de ţângălău, îmi impune respect şi mă face uneori să mă cutremur. Câtă artă şi cât farmec în trăgănata mamei. Însă le datorez mult şi celor care m-au sprijinit la începuturi, highighişilor Ştefan Fofin, Ioan Bogdan, Ioan Tota. Iar începutul a fost pe scena Casei de Cultură din Ştei. Au urmat, apoi, premii la festivaluri naţionale de folclor, încununate de trofeul „Floarea din grădină” pe care l-am obţinut în 1980. - Ce simţi atunci când te afli pe scenă? - Mă simt ca o regină neîncoronată a cântecului meu popular. Mă simt ca o domniţă în straiele mele! Le preţuiesc şi le consider ca făcând parte din viaţa şi trăirea mea de româncă. Uit toate relele şi gândurile negre care-mi umbresc uneori viaţa şi-mi trăiesc clipa. - Te consideri un om împlinit? - Împlinirile mele sunt cei doi copii, care sunt la casele lor, au la rândul lor odrasle, pe care le iubesc enorm. Şi mai am o împlinire: cântecul meu! - Pentru cei care iubesc folclorul bihorean nu este o surpriză să afle că tu ai renunţat timp de ani la scenă! - Trecerea spre vămile cereşti a soţului meu a fost o prăpastie fără punte, fără putere de a o trece. Şi, totuşi, într-un final, puterea cântecului a câştigat! Am revenit în lumea tumultuoasă a cântecului, considerând că, de acolo, de sus, se va bucura pentru că el ştia cât de mut iubeam şi iubesc horile mele, pentru că el ştia că eu trăiesc prin cântec. - Viaţa ta a fost destul de zbuciumată! Şi totuşi, spuneai că este liniară! Nu te contrazici? - Zbuciumată ca a oricărui alt muritor! Liniară ca a unei românce neaoşe! Nu am avut nici o clipă în gând să mă abat de la o viaţă simplă, creştinească! Rămân prin modestia mea ţăranca despre care îţi vorbeam şi mă mândresc tare mult cu acest titlu de nobleţe. Trăiesc prin bucuria şi mândria de a fi româncă! Iar faptul că mi-a dat Dumnezeu harul şi darul de a cânta este o mare împlinire a sătenilor mei, pe care îi port în suflet ca pe un talisman! Cântecul pentru mine este o povară dulce, pe care o port în desaga mea, primită de la consătenii mei! - Mai găseşti folclor de cules, Zorica? - O să fiu poate apostrofată de anumiţi sceptici, care nu doresc să creadă acest lucru şi care se mulţumesc cu jumătăţi de măsură, ciupind câte puţin de ici, puţin de colo, mândrindu-se cu realizările lor. Dar să revin! Da, mai este mult folclor de cules pentru cei care vor să creadă în veşnicia lui, pentru cei care cred în arta lor adevărată. Musteşte încă pământul de folclor la sate! Le-aş spune scepticilor şi falşilor cântăreţi că trebuie să coboare din turnul lor de fildeş înainte de a-i dărâma măria sa publicul! - Ai încredere în cântecul tău? - Ca în Divinitate. Cântecul, Radule, este un ecou al sufletului şi personalităţii noastre. Cei care cântă sincer, curat, fără să plagieze, vor rămâne eterni în conştiinţa semenilor lor. Ceilalţi... - Iar acum, când ai revenit pe scenă, ce crezi despre tine, despre viaţă? Trăieşti altfel viaţa? - O trăiesc după vrerea Tatălui Ceresc, sorb din cupa bucuriei cântecului, dăruind şi altora bucurie, pentru a-mi face viaţa frumoasă ca un cântec! Dragostea mea pentru cântec mă obligă să filtrez prin propriu-mi suflet şi propria-mi gândire sensibilitatea şi vorbele tale sincere mă fac să le îmbrac în cele mai alese straie pe care le-am găsit în lacra sufletului meu. Şi nu pot în final decât să-ţi doresc din inimă ca viaţa să-ţi fie aşa cum o visezi: ca un cântec!