Gheorghe Rada "Nimic şi nimeni nu mă poate schimba! Rămân pe veşnicie fiul părinţilor mei, nepotul demult plecaţilor mei străbuni şi consăteanul celor din Cojdeni, satul devenit legendă, aşezat pe dealuri şi văi, care-mi rămâne veşnic sanctuar al sufletului şi copilăriei mele!" Era luna lui Cuptor când m-a adus mama pe lume, într-o zi de 20 a tot atât de fierbintelui an 1933. Îmi răsună ca un ecou, în memorie, trăgănatele mamei, atunci când era pe deal la sapă, ori când torcea în fir subţire caierul cânepii din care ne ţesea straiele pentru de Crăciun şi de Paşti. Un alt ecou, cu reverberaţii de dangăt de clopot, mă urmăreşte şi acum, sunt vorbele tatei, care mă îndruma spre treburile gospodăreşti şi, cu multă blândeţe şi răbdare, spre deprinderile de "subjugare" a viorii de lemn, pe care mi-a pus-o în mână, ca pe un crucifix sfinţit! Mi-l amintesc pe tata, Petrea Paşcului din Cojdeni, cum cânta la vioară cântecele de joc, cu sclipiri tinereşti în ochi, iar când zicea o trăgănată, ochii parcă-i erau scăldaţi de lacrimă şi durere. Te-am auzit chiar pe tine, Radule, vorbind despre "lacrima de cântec" şi, cu multă, multă dragoste, îţi mulţumesc că-mi aminteşti de tata. Şi-ţi mai mărturisesc că mă bucur că mai sunt oameni care iubesc cu adevărat cântecul vechi, ca fiind sufletul ţăranului român. Ce frumos! Lacrimă de cântec! La 7 ani, am luat vioara tatei, îi copiam mişcările şi "zicerile" pe corzile pe care le mângâiam cu arcuşul ca obrazul vreunei codane din sat. Pe la 11 ani, cântam pe la nunţi, clăci, la petreceri. Erau clipe de desfătare pentru "artistul" din mine, căci, între timp, devenisem foarte cunoscut în zona Beiuşului. Îmi amintesc de acele clipe ca şi cum ar fi fost ieri. La nuntă, veneau nuntaşii la mine şi îmi fluierau un cântec de joc, dacă-l "prindeam" repede şi-l cântam pe "corzi", mă răsplăteau cu bani. Dacă-l cântam fals, nu primeam nimic. - Iar eu, cunoscându-vă, am convingerea că întotdeauna eraţi răsplătit! - Aşa este, pentru că mi-a dat Dumnezeu harul şi darul de a "prinde" foarte uşor orice cântec pe care îl auzeam. Pe vremea aceea nu existau aparate de înregistrare şi trebuia să fiu foarte atent şi să am în memorie toate danţurile şi horile pe care le cântam auditoriului. Am fost un autodidact, iar mai târziu, după ce m-au angajat la Filarmonica din Oradea, pe la 26 de ani, am învăţat notele! M-am luat cu vorba şi am uitat să-ţi spun că acum când îi privesc pe fiul meu, Ghiţă, şi pe nepotul meu, George, cântând, văd tot aceeaşi imagine a tatei, cântând cu sobrietate şi pasiune. - Văd că, într-adevăr, aţi rămas un om mare, cu suflet de copil! Aş vrea să îmi spuneţi câteva vorbe despre familie! - Pentru mine, credinţa mea strămoşească, Divinitatea, familia şi cântecul meu înseamnă totul. Soţia mea, care este sprijinul meu în fiecare clipă, apoi cei trei copii - Cornelia, care este preoteasă, Ana - contabilă, stabilită în SUA, şi Ghiţă, artistul meu drag, împreună cu ginerii, nora mea şi nepoţii, sunt roua sufletului meu. George, fiul lui Ghiţă, este student în ultimul an la Conservatorul "George Enescu" din Bucureşti şi în care mă privesc ca într-o oglindă! - Apropo de tinereţe, dragă Ghiuri Petri Paşcului din Cojdeni, ia povesteşte-ne cum îţi lustruiai cizmele în feciorie! - A, îţi aminteşti de ceea ce-ţi povesteam odată când mergeam cu trenul spre Bucureşti! Păi, toamna, iarna, primăvara când noroiul de pe uliţele Cojdeniului era până-n genunchi, când ajungeam în casa unde se ţinea nunta, gazdele mă suiau pe patul plin cu perne, că doar eram eroul din frumoasa poveste a satului. Şi, pentru că albeaţa poalelor fetelor şi nevestelor trebuia neapărat, dar neapărat să fie invidiată de vecine, amintitele straie erau învârtite cu sârg pe sub "hidede", iar cum hidedea era la purtătorul de cizme noroite şi cum acestuia nu-i plăceau cizmele murdare de noroi, că doar eram chipeş fecior, nu trebuia să mă obosesc prea tare, ci doar întindeam puţin picioarele spre mijlocul casei şi lustrul era de mare calitate. Iar bietele poale... - Eu v-aş întreba de unde vine vioara cu goarnă? - Păi, într-un fel, este şi o creaţie a mea, aducând îmbunătăţiri unei viori cu goarnă mai rudimentare, de altfel, eu am construit peste 300 de viori, am foarte multe înregistrări la radio sub bagheta unor mari dirijori, George Vancu, Alexandru Viman, Gelu Stan, George Vărieşescu, am cântat şi concertat alături de Ion Luican, Mia Braia, Maria Tănase şi mulţi alţii. Am bătut lumea, cu hidedea mea, am fost prin Belgia, Israel, Franţa, Rusia, Grecia, având credinţa că folclorul este stindardul naţiei române. - Eu am "rupt" o perlă din şiragul de cântece al domniei voastre, care simbolizează creaţia umană: focul, apa, grâul, lutul, pâinea plămădită sub forma astrului solar, totul, pe suportul stropilor de apă de la Izvorul Minunilor de la Stâna de Vale, care am dorit să se transforme în stropi de cântec şi să se prăvale ca un şuvoi bucuria cântecului pentru toţi românii, toate acestea purtând un nume: "La izvorul dorului", de la Favorit TV şi Televiziunea Transilvania! - Eu consider asta ca fiind o recunoaştere a întregii mele vieţi, trăite în cântec şi pentru cântec! Am plâns de bucurie când am văzut prima dată genericul emisiunii tale şi iar trebuie să spun că a fost "o lacrimă de cântec", curată ca apa izvorului tău plin de dor. - Mai sunt foarte multe de vorbit despre omul şi artistul Gheorghe Rada, acesta este un prim episod doar, iar până la o nouă întâlnire, vă urez să aveţi doar bucurii şi viaţa să vă fie ca un cântec.