În timpul unei participări la un Simpozion "Eminescu" - organizat la Oradea de către revista "Familia română" -, poetul Vasile Tărâţeanu, trăitor la Cernăuţi (Ucraina), îmi vorbea despre "procesul intentat publicaţiei ?Plaiul românesc? (al cărui redactor-şef era V.Ţ. - n.n.) de autorităţile cernăuţene. În contextul în care - zicea poetul - cicatricea sângerândă a Holocaustului era evocată în varii prilejuri şi ipostaze, am publicat şi noi în ?Plaiul românesc? (un articol al său pe această temă a apărut şi în ?revista românilor de pretutindeni? de la Oradea - n.n.) un material, din care reieşea că numărul victimelor evreieşti la Cernăuţi era mai redus decât în alte mari aşezări urbane din Ucraina". Ei bine, acel material din "P.R." a fost pretextul sub care s-a intentat proces redacţiei noastre. Motivaţia autorităţilor a fost aceea că vrem, chipurile, să provocăm neînţelegeri şi destabilizări interetnice între evrei şi ucrainieni. Aceasta pentru că - ziceau acuzatorii noştri -, din acel articol se putea concluziona că populaţia majoritară se face vinovată în mai mare măsură faţă de evrei, decât românii din Bucovina, pentru că aceştia din urmă - cu toate că-şi riscau uneori libertatea şi chiar viaţa - au salvat multe vieţi ale etnicilor evrei cu care convieţuiau. Am fost dezolat când am văzut că, la procesul intentat "Plaiului românesc", nu s-a prezentat nici un evreu din oraş să ne ia apărarea - cu toate că îi solicitasem -, pentru că nu spusesem altceva în acel articol incriminator, decât purul adevăr istoric. Am scos-o la capăt şi singuri, cum ne-am priceput, având, până la urmă, câştig de cauză în proces. Vreau să vă spun însă că - şi vă rog să mă credeţi că o spun cu o jalnică părere de rău -, dincolo de pătimirile populaţiei evreieşti, a Holocaustului în care i-au aruncat fasciştii în al doilea război mondial, au existat şi acţiuni reprobabile, strigătoare la cer chiar, ale urmaşului regelui iudeu David. Este vorba despre un caz mai aproape de timpurile noastre, când unii evrei din Cernăuţi au distrus Cimitirul militar românesc, situat pe fosta stradă Ştefan Tomşa. De necrezut! Citez din "Familia română": "Oare nu mai aveau evreii din oraş unde să-şi înmormânteze morţii lor şi trebuia neapărat să-i îngroape pe teritoriul fostului cimitir militar al fostei garnizoane româneşti din Cernăuţi sau ei au îndeplinit astfel o comandă de partid, privind lichidarea oricăror urme româneşti din fosta capitală a Bucovinei, venită din partea comisarilor sovietici? Nu putem şti cum a fost exact, dar acesta pare a fi purul adevăr. (...) Printre bălăriile mai înalte decât un stat de om, am mai găsit doar vreo cinci cruci rămase, probabil, ca prin minunea lui Dumnezeu, pentru a ne reaminti mereu de un sacrilegiu la care - trebuie să o spun -, am fost şi noi, românii,complici, prin neştiinţă sau indiferenţă (...). Treceam prin acest cimitir orfan, întrebându-mă, îndurerat, dacă e normal să presărăm doar florile cântecelor pe mormintele eroilor noştri, uitând de mormintele lor ca atare, lăsându-le pe mâna străinilor care le devastează, le distruge în mod programat? Oare ni s-a părăginit şi conştiinţa noastră de neam? Unde ni-s calităţile de odinioară, virtuţile, omenia, vrednicia, iubirea de moşie, pe care ni le-au lăsat moştenire sfântă înaintaşii? Unde?! Să se fi corozit chiar într-atâta fiinţa noastră naţională? Să nu mai fi rămas pe undeva, prin cotloanele sufletului - umilit şi de noi înşine - nici sentimentul unităţii de neam şi limbă, nici milostenia şi pioşenia creştinească?! Mă mai abţin să cred"... * Este acesta, stimaţi cititori, un strigăt flagelat de usturimea lacrimilor care ţâşnesc din sufletul şi conştiinţa acestui mare poet român bucovinean - care este Vasile Tărâţeanu -, cel care-şi tot ridică glasul ars de obidă şi umilinţi, acolo, în colţul de Bucovină smuls şi înstrăinat de Patria-Mamă, pentru ca românii de acolo, din regiunea Cernăuţi, să nu se dezrădăcineze de identitatea şi sfinţenia obârşiei lor româneşti. Şi asta, în timp ce, cu zâmbetul prezidenţial din România, s-au legiferat şi parafat nedreptăţi şi rapturi. Până mai există oameni - artişti - cetăţeni ca Vasile Tărâţeanu, încă nu e (chiar) totul pierdut!...