Profesorul Orlando Balaș, căruia îi place să i se spună și scriitorul, şi-a lansat miercuri, 23 iunie, în foaierul Teatrului Regina Maria din Oradea, volumele de poezie și teatru publicate recent la Editura Brumar din Timișoara.

Îl cunosc pe Orlando Balaș din anii 90, când era încă student la Facultatea de Litere din Cluj și m-a vizitat pentru a-mi dărui volumul lui de versuri, „Borderline”, apărut la Editura Echinox din Cluj. Am fost impresionat plăcut de cultura și dezinvoltura intelectuală a tânărului studios și l-am invitat să ni se alăture la Universitatea din Oradea, ceea ce a și făcut, după absolvirea unui master în studii germane și câteva stagii de perfecționare în Austria și Germania. Apoi am avut plăcerea de a-i coordona studiile de doctorat în domeniul filologic, cu o teză despre literatura medievală germanică, pe care comisia de absolvire a apreciat-o cu distincția Magna cum laude. Calitățile sale de dascăl și de cercetător sunt confirmate și de succesul cărților sale de limba germană, publicate la Editura Polirom în peste 60.000 de exemplare. Prin aceste cărți, Orlando Balaș este, cred, unul dintre cei mai de succes autori născuți pe plaiuri bihorene.

Am avut plăcerea de a citi cărțile „Terra 2.0” și „Incomod” imediat după apariția lor. Trebuie să recunosc că n-a fost o lectură comodă, le-am citit pe alocurea greu, dar și ușor în același timp. Le-am citit ușor, pentru că sunt scrise bine, cu talent, dar și greu, pentru că temele abordate în ambele cărți sunt grave și profunde.

Chiar și titlul volumului de poezii m-a nedumerit: De ce „Terra 2.0”? De ce acest nume care ne duce cu gândul la programe de calculator, la versiuni noi și teoretic mai bune ale unor produse la modă? Cred că acest titlu este o ironie amară, subliniind ceea ce știm cu toții: nu există o altă versiune a planetei noastre, nu există un alt loc unde am putea trăi mai bine decât aici, pe Terra, unica noastră casă. Aceasta este tema volumului de poezie cu care Orlando Balaș a revenit în atenția cititorilor: starea îngrijorătoare a naturii pe care poeții de până acum au cântat-o în cheie idilică. Prin acest volum, pe care îndrăznesc să îl numesc ca fiind de poezie ecologistă, autorul deschide un drum nou în literatura română. Și aș adăuga: deschide cu succes, deoarece în poezia sa el reușește să vorbească într-un mod elevat, dar, totuși, „simplu și eficient”, fără lozinci și cu puține artificii stilistice, despre o temă de mare gravitate.

 L-am recunoscut în acest volum pe filologul pasionat și poliglot, care integrează în arta sa cunoștințe literare și istorice din multe epoci și culturi, pentru a ne transmite ceea ce ne-au spus până acum toți înțelepții: că trebuie să trăim și să consumăm cu măsură, că lipsa de măsură ne duce inevitabil la suferință și dezastru. Am recunoscut în poezia din acest volum chiar și ecouri din teza sa de doctorat, în poezia „fier”, în care îl vedem pe eroul Siegfried străpungând cu sabia Balmung inima balaurului, pentru ca în final să ne spună că: „florile / sunt toate roșii acum / Siegfried pe pământul însetat / sprijinit de sabia / ce-i trece prin inimă”. Cred că nu e nevoie să explic ceea ce vrea să spună autorul și ce este evident doar la a doua privire sau lectură: că, făcând rău naturii, ne facem rău nouă înșine.

Alte referințe cultural-istorice se regăsesc în poezia „virus” în care se descrie modul de expansiune al unui virus atotputernic, care ne duce cu gândul la recenta pandemie de Coronavirus. Dar autorul vorbește de un virus și mai puternic, și mai nemilos: „virusul suprem / homo deus / (care) nu a învățat / să-și lase în viață gazda”. Este vorba de omul, care de la stadiul de Homo sapiens, de om înțelept, care a ajuns în posesia cunoașterii, devine Homo deus, comportându-se ca un zeu distrugător cu planeta care i-a dat viață. Care sunt urmările și urmele evoluției sale strălucitoare? „Uruk, Petra, Mycene, Persepolis, Machu Pichu / palatul Pueblo din Canionul Chaco / Insula Paștelui și toate văile regilor - / ziduri goale, pământ sterp și grohotiș acolo / unde înainte erau păduri și câmpii roditoare // unde nu au trecut nici invazii barbare / nici furia elementelor naturii / ci doar oamenii locului”.

Versurile lui Orlando Balaș, care îndeamnă la compasiune, la contemplare și iubire pentru natura în mijlocul căreia trăim, au uneori o frumusețe și o rezonanță de psalmi: „punctul de la care nu mai e întoarcere / l-am depășit demult / ... / poate în fiecare clipă în care / iubirea a însemnat doar iubire de sine // fiecare pas, fiecare replicare a genelor / ne-a purtat pe acest drum care / a părut multă vreme un marș triumfal // ah, cum am triumfat noi / asupra întregii lumi / cu moartea pe viață călcând // ah, cum am șters noi în fiecare clipă / a existenței noastre existența celorlalți din cartea vieții! //... // mâine se apropie implacabil / ca un zid de piatră și foc // dar cum va fi mâine / cât de înalt va fi valul / cât de aprigă setea sau foamea / cât de puțini vom mai privi / cerul în flăcări / depinde de ce facem azi / savurând rămășițele zilei”.

Cartea se încheie cu o concluzie emoționantă, tipărită pe coperta IV: „Această carte nu e un cântec / e o liturghie într-o biserică goală / pe care am părăsit-o demult / nepăsători sau poate tulburați / părăsindu-ne”. Eu sper că această impresionantă liturghie ecologistă să nu fie într-o biserică goală, ci să fie ascultată sau citită de cât mai mulți. Pentru că, așa cum afirmă cronicarul literar Victoria Diaconescu în prefața cărții: „Poezia lui Orlando Balaș are toate calitățile pentru a ne tulbura, dar și pentru a ne trezi interesul pentru starea dramatică în care omul a adus natura. Tulburarea despre care vorbesc vine nu doar din gravitatea mesajului poeziei, ci și din frumusețea ei intrinsecă, din imaginile vii și sensibile create de un autor care reușește să spună atît de mult cu atît de puține cuvinte.” (Va urma)

Dacă volumul „Terra 2.0” este dedicat de autor planetei Pământ și fetiței lui („Pentru Geea și Georgia”), punând pe același plan iubirea de natură, de viață în general, și cea pentru copiii săi, volumul de teatru „Incomod” este dedicat memoriei tatălui autorului. L-am cunoscut și pe tatăl lui Orlando Balaș, am fost coleg cu el la Liceul Pedagogic. Un om sensibil, foarte cult, pasionat de teatru. A studiat nu doar filologie, ci și regie de teatru, a fost profesor de română, dar și regizor și actor de teatru de amatori. Dedicația este cu atât mai potrivită, din partea fiului – autor de piese de teatru, pentru tatăl – iubitor și regizor de teatru.

„Incomod” este o carte grea. O carte pe care am citit-o cu multe pauze, pentru că m-a pus pe gânduri și m-a șocat prin mesajul ei direct, incomod. Prima piesă, a cărei acțiune este proiectată în viitorul apropiat, ne pune în fața unei dileme clasice: ce alegem, dacă trebuie să alegem între libertate și siguranță, între bine și mai bine? Ce compromisuri suntem dispuși să facem pentru a avea succes, noi și copiii noștri? L-am întrebat pe germanistul Orlando Balaș ce vrea să spună titlul acestei piese: „Sieg Heil sau Triumful binelui”. Mi-a explicat că primele două cuvinte sunt un odios salut nazist, care înseamnă aproximativ „Slavă victoriei!”, dar că pot fi interpretate și ca „Victoria binelui” sau a sănătății, a prosperității. Autorul pune față în față trecutul și viitorul posibil, avertizând asupra pericolului de a aluneca spre dictatură, când de fapt vrem doar să trăim mai bine, mai sigur. Oare ce suntem dispuși să facem ca să ne asigurăm că rămânem sănătoși, noi și copiii noștri? Am accepta oare chiar modificarea genetică a embrionului uman? Este o temă, trebuie să recunoaștem, de mare actualitate!

A doua piesă din volum, „Lasă-mi aripile!”, poate fi considerată o tragedie contemporană, dacă acceptăm o abatere de la normele dramaturgiei antice, care prevedeau ca personajele tragediei să fie de neam regal, ale dramei oameni de rând, iar ale comediei să fie din straturile cele mai de jos ale societății. Aici personajele sunt oameni obișnuiți, dar situația descrisă e tragică și cutremurătoare. La sfârșit nu rămâi nici măcar cu sentimentul de „catharsis”, de purificare interioară și înălțare sufletească, ci doar de apăsare copleșitoare, de vinovăție ca membru al unei societăți care închide ochii la stări de lucruri intolerabile. Piesa a câștigat anul trecut, pe bună dreptate, un concurs de dramaturgie al Teatrului Regina Maria din Oradea.    

Ultima piesă din volum, drama „Noaptea ca hoții”, este inspirată din istoria recentă, autorul realizând, cu multă imaginație și replici savuroase, o panoramă critică a societății românești contemporane. Chiar dacă nu împărtășesc întru totul punctele de vedere exprimate de autor prin glasul personajelor, apreciez maturitatea sa de a nu împărți lumea în buni și răi, de a nu căuta vinovați pentru situația în care suntem în „greaua moștenire istorică”, în „ceilalți”, ci în noi înșine. Autorul se întreabă, practic, pentru fiecare dintre noi: „Eu ce am făcut când aproapele meu a suferit, am intervenit sau am închis ochii?” Este aici o trimitere implicită la celebrul dicton: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.” Să ne întrebăm deci fiecare, împreună cu Orlando Balaș, ce am făcut pentru ca lumea să fie un loc mai bun, pentru ca răul să nu triumfe?