Într-un județ cu peste o mie de învățători și învățătoare, profesori de limba română sau filozofie, cadre universitare de la Litere sau Sociologie, Revista Familia se complace cu un tiraj liliputan de circa 200 de exemplare.

 

De ce spun „complace"? Pentru că i-am propus redactorului-șef, în privat, să deschidă o rubrică permanentă dedicată profesorilor de specialitate și pentru că i-am ridicat ideea unui proiect european prin care să poată livra gratuit, o perioadă, revista, la fiecare școală din Bihor. De pildă un proiect cu finanțare Hu-Ro ar fi putut porni de la prietenia care i-a legat pe Iosif Vulcan, fondatorul Revistei Familia, de poetul Ady Endre.

Recunosc cu reală plăcere că managementul revistei are și indiscutabile părți bune, cum ar fi actualizarea paginii de Internet https://revistafamilia.ro.

Și cu atât mai meritorie este transparența, prin afișarea numărului de vizualizări pe care le are fiecare articol.

De pildă, articolul de impact din acest moment „Dirijatul este arta comunicării" - Cristian Mandeal în dialog cu Adrian Palcu, are în acest moment 188 de vizualizări. Pentru un județ cu peste 600.000 de locuitori îmi pare trist acest număr de 188 de vizualizări.

Asemenea rezultate „colosale" s-ar putea atinge și cu o redacție care să efectueze actul de cultură benevol, fără retribuire din fonduri publice.

Dincolo de statistici, „De gustibus non est disputandum”. Dar, personal, unele scriituri selectate de Revista Familia îmi invocă doar un sentiment inalienabil de urticarie în zona „coccisului".

Un singur exemplu:

terasa buturuga

m-am simțit ca o idioată când mi-am aprins țigara lângă el.

ce-i spui cuiva care furișează, într-o conversație banală,

că e în remisie din leucemie?

undeva între a transmite impulsurile nervoase necesare

și a articula părerea de rău,

creierul meu a apelat la cel mai deplasat automatism.

mi-am imaginat cum îi povestesc soră-mii,

cum ar face ochii cât cepele și mi-ar zice

da’ ce dracu’ ai avut? ești sălbatecă.

ce-i spui cuiva cu numa’ douășcinci de ani pe umeri

și puțin cancer în sânge?

[îmi închipui că n-o fi simplu să fii printre puținii tineri

de pe secția de hemato de la colțea,

printre moșii și babele care și-au trăit traiul, și-au mâncat mălaiul.

să fii îndopat cu citostatice,

să peticești unde strică citostaticele

cu klacid și antivirale,

să-ți cadă părul și să-ți dea greu veteranii de salon,

să nu știi răspunsul:

auzi, mamaie, da’ nu ești cam tânăr pentru cancer?

să-ți plângă de milă și să meargă mai departe

cu mâinile împreunate pe coccis]

dacă nu l-au omorât toate astea,

n-o să-l omoare un fumat pasiv –

între a-mi veni să mă arunc în baltă

sau să-mi sting țigara de ochi,

nu mi-am amintit nici măcar unul din arsenalul de cuvinte potrivite.

țânțarii din cișmigiu,

musca tsetse din tropicul racului,

doctoriile care-ar trebui să te facă bine,

prea multă sau prea puțină empatie –

la un moment dat orice lucru mărunt îți poate veni de hac.”

(https://revistafamilia.ro/?p=8324)

 

Cristian HORGOȘ