"Din ziua în care catolicii s-au făcut complicii unei acţiuni îndreptate contra neamului românesc, ei au pierdut orice drept la simpatiile noastre; ei ne sunt deopotrivă cu păgânii şi cu cei fără de lege" - Mihai Eminescu, (în ziarul Timpul din 1883 - L.R. 1936, p. 65).

Am început acest articol fără a dori să supăr pe cineva, ci din dorinţa de a răspunde laudelor exagerate şi uneori chiar deformate pornite din cercurile istoricilor greco-catolici (în detrimentul Bisericii Ortodoxe), care susţin că "ierarhii uniţi au militat pentru o viaţă culturală şi spirituală ce a dus la luminarea poporului român". Să vedem dar cum au decurs lucrurile şi ce interese au stat în spatele acestei "dezvoltări culturale şi spirituale" a românilor din Ardeal, mişcare susţinută de autorităţile timpului.

Prozelitism prin şcoală
După cucerirea Ardealului de către habsburgi, s-a încercat trecerea în masă a românilor ardeleni la catolicism. Pentru aceasta s-a apelat la metode de constrângere politice, economice, juridice, militare etc. Una dintre metodele de "încreştinare" a ortodocşilor din Ardeal era şcoala şi cartea religioasă. Aşadar, şcolile Bisericii Ortodoxe existente înainte de 1700 în Transilvania şi Banat au încercat să le înlocuiască cu şcoli patronate de noua Biserică întemeiată de habsburgi, unită cu Roma. În aceste şcoli, de cele mai multe ori, predarea se făcea în limba maghiară, latină şi germană. În satele unde românii nu-şi dădeau copiii la astfel de şcoli, se accepta şi predarea în limba română până când copiii învăţau noua limbă străină. Printre materiile obligatorii în şcolile confesionale catolice erau religia catolică şi istoria Ungariei. Unul dintre oamenii de încredere ai împăratului Iosif al II-lea era episcopul unit Samuil Vulcan. Acest episcop îşi dădea toată silinţa pentru susţinerea prozelitismului catolic în Ardeal, spunând că "românilor trebuie să li se facă şcoli pentru că au trăit destul în întuneric în şcolile ortodoxe". Pentru "promovarea culturii" printre românii ortodocşi, episcopul unit a cerut Cancelariei Ungare, la 11 noiembrie 1808, următoarele: "Satele mai mici să fie afiliate satelor mai mari... să-şi ţină popă (catolic - n.n.), să se îngrijească de şcoalele primare şi de învăţători cultivaţi în şcoale. De inspectori şcolari să se angajeze dintre uniţi. Tinerilor să li se ceară la cununie cunoştinţe religioase şi până vor ajunge să aibă dascăli şi şcoli ortodoxe să fie obligaţi a frecventa şcoalele catolice, unde să asculte instrucţia religioasă... În eparhiile Sibiu, Arad, Timişoara şi Vârşeţ să se numească episcopi, protopopi şi inspectori şcolari numai români, căci cei sârbi sunt refractari faţă de unire". Samuil Vulcan îi asigură pe cancelarii maghiari că dacă vor fi revolte din partea ortodocşilor se va folosi de faptul că "şi eu sunt român ca şi ei şi aceştia vor asculta de vorbele mele". După mai multe insistenţe, vlădicul catolic primeşte aviz favorabil. În felul acesta, ortodocşii studiind în şcolile promovate de catolici şi nemaiavând, în multe cazuri, nici dreptul de a mai avea preot ortodox în sate, bisericile fiindu-le luate de uniţi, puteau fi mai uşor atraşi către catolicism, implicit, odată cu aceasta, spre maghiarizare (vezi Şt. Lupşa, "IBR din Bihor", Oradea, 1935, vol. 1).

Şcolile din Ardeal
Un lucru despre care prea puţin se vorbeşte este acela că şcolile confesionale ortodoxe au existat cu mult înainte de şcolile confesionale greco-catolice din Blaj. Exemplificăm în cele ce urmează două dintre acestea, cele din Braşov şi Făgăraş. În 1495 se cunoaşte existenţa unei şcoli româneşti ortodoxe la Braşov. Această şcoală a fost în strânsă legătură cu tipografia diaconului Coresi. În 1597, protopopul Mihai din Braşov, "unul dintre oamenii cu vază bună înaintea domnului Mihai Viteazul", a reuşit să procure mijloacele necesare pentru a construi o nouă şcoală românească din piatră. În 3 aprilie 1657 a fost emis un regulament de funcţionare a şcolilor confesionale ortodoxe din Ţara Făgăraşului, prin care se impunea dascălilor acestor şcoli să fie bine pregătiţi "să cunoască scrisul şi cetitul românesc, precum şi catehismul şi cântările ortodoxe". Acest document s-a păstrat până în zilele noastre şi existenţa lui dovedeşte că la acea dată deja existau şcoli confesionale ortodoxe (vezi I. Lupaş, "Opera culturală a BOR în viaţa poprului român", Cluj-Napoca, 1933). Şcoli săteşti ortodoxe ca acelea din Braşov şi Făgăraş au existat în toate ţinuturile Ardealului înainte de ocupaţia habsburgică. Aceste şcoli nu au putut fi desfiinţate în totalitate de către vlădicii uniţi, iar în noile şcoli greco-catolice erau puţini elevi (unele dintre ele aveau doar doi elevi). Sinoadele Bisericii Greco-Catolice de la Blaj din 1728 şi 1732 au luat măsuri de popularizare a şcolilor confesionale catolice, măsuri prin care protopopii sau preoţii uniţi erau ameninţaţi cu amenda de 24 florini, iar mirenii - cu 12 florini, dacă îşi vor înscrie copiii la şcolile ortodoxe (I.M. Moldovan, "Acte sinodale ale Bisericii Române din Alba Iulia şi Făgăraş", tom. 1, Blaj, 1869). Se observă că ortodocşii au avut şcoli confesionale şi după 1700. Într-un raport al generalului Bukow către împărăteasa Maria Tereza, din 1761, acesta declară că a găsit în Ardeal 2.858 de preoţi ortodocşi şi 2.719 dascăli ortodocşi. Odată cu distrugerea mănăstirilor şi şcolilor ortodoxe, s-au distrus şi cărţile din bibliotecile acestora (D. Stăniloae, "Uniatismul în Transilvania", Bucureşti, 1973, p. 180-188). Cu toate că Biserica Ortodoxă se afla sub prigoană, în timp ce Biserica Greco-Catolică era fovorizată politic şi economic de către habsburgi, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX, în Transilvania funcţionau 1.500 de şcoli primare ortodoxe. De menţionat că în şcolile ortodoxe, în toată perioada lor de funcţionare, predarea se făcea în limba română, iar germana, latina şi maghiara, în unele dintre acestea, erau doar materii facultative.

Cultură antinaţionalistă
Odată cu sabotarea şcolilor ortodoxe au fost sabotate şi cărţile. Istoricul Nicolae Iorga menţionează în nenumărate rânduri, în tratatele sale istorice, cum erau interzise de oficialităţile austro-ungare cărţile ortodoxe existente în Ardeal, la cererea ierarhilor uniţi, atât în şcoli, cât şi în biserici, fiind înlocuite cu cărţi de cult şi învăţătură catolice tipărite la Blaj şi Budapesta (vezi N. Iorga, "IBR", vol. 2, Bucureşti, 1930). Asupra acestui aspect vom reveni cu detalii într-un alt articol. În ceea ce priveşte şcolile confesionale greco-catolice, multe dintre acestea au fost făcute din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru ca noile generaţii să fie educate în spiritul catolic, astfel încât, după câteva generaţii, românii să devină susţinători fideli ai Curţii Regale. Între românii rămaşi ortodocşi nu a reuşit să-şi atingă scopul. În schimb, a reuşit prin şcolile confesionale greco-catolice, cum a fost şi cea de la Gherla. În 1882, clerici şi mireni uniţi din eparhia Gherlei îi prezentau episcopului lor, dr. Ioan Szabo, un memoriu în care se spunea: "(...) Apoi învăţământul elementar în Biserica Greco-Orientală (ortodoxă - n.n.), deşi sunt încă multe defecte de suplinit, peste tot luând, stă mai bine decât Biserica Unită, în care mergem retrograd (...)". În acelaşi memoriu se cerea episcopului Szabo să nu se mai predea în latină şi maghiară, deoarece copiii lor nu stăpânesc bine aceste "limbi streine". Memoriul respectiv a apărut şi în publicaţia grco-catolică "Observatorul" de la Sibiu, a lui Gh. Bariţ, în 1882. În replică la memoriul sus menţionat, ierarhia unită a spus la acea vreme că cei 1.251 de semnatari sunt "răzvrătiţi", "inculţi" şi "duşmani ai Bisericii Unite". Referitor la acest aspect, istoricul dr. Gheorghe Ciuhandu, în 1939, spunea: "Stăpânirea ungurească pricepea de minune să utilizeze această slăbiciune congenitală a Bisericii Unite, înălţându-i pe trădători. Aşa ajunse, la 1883, episcopul Ioan Szabo de Gherla să fie decorat cu Marea Cruce a ordinului Francisc-Iosefin. Ministrul maghiar de atunci, Trefort Agoston, îl lăuda pe episcopul trădător de neam pentru că în cei cinci ani de episcopat a ştiut să lucreze cu bun succes contra daco-româniştilor şi a ştiut să împace nafura românilor cu catolicismul, înfăţişându-l, totodată, ca model pentru ceilalţi episcopi români... Câtă distanţă, Doamne, între laudele cu profesiune şi chiar fără de ruşine la adresa şcoalelor unite, şi rezultatele lor practice în viaţa de obşte a poporului nostru!" (vezi Gh. Ciuhandu, "Uniaţia şi analfabetismul în eparhia Gherlei", Arad, 1939). La fel au stat lucrurile şi în alte părţi din Ardeal. Spre exemplu, la seminarul preoţesc unit din Oradea Mare, istoricul N. Iorga spunea că a întâlnit elevi care vorbeau o românească stâlcită, iar predarea se făcea în limba maghiară... Aşa se explică cum corifeii "Şcolii Ardelene", marii cărturari catolici Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi alţii, când şi-au dat seama că Biserica lor este deznaţionalizatoare, s-au împotrivit, motiv pentru care au fost prigoniţi de către ierarhia unită.

Văzând înşelarea în care se afla poporul greco-catolic, Petru Maior, în cartea sa "Pocanonul", spunea: "O, de ar fi apărat Dumnezeu neamul românesc de acest feliu de oameni învăţaţi şi teologi, cari numai cu autentie, cu ţiful şi cu vâlva ce o au în haine şi în locul locaşului său vreau să învingă pe toţi. De spun ceva de la Roma, să taci, să înlemneşti, să caşti gura. De arăţi din Sfinţii Părinţi, din Soboare şi din istoria cea veche a Besearecii asupra părerilor lor, îndată eşti schismatic şi mai rău decât ereticii... Romei, încă din vremurile ceale de demult, începuse a-i răsări coarnele!" (N. Iorga, op. cit., p. 195). Obs.: în tot acest articol s-au folosit cărţi vechi, înainte de 1948, pentru a nu putea fi vreo suspiciune cum că aceste informaţii ar fi suferit vreo modificare în perioada comunistă.