Oficial, concursul de teatru scurt din cadrul FITO 2014 s-a deschis cu o premieră a trupei Iosif Vulcan: Life Sequences Profiles. Un spectacol de teatru-dans, primul produs în Oradea şi singurul, sau printre puţinele, la care spectatorul orădean a avut acces, live, până acum. Un spectacol de nişă prin care teatrul îşi îmbogăţeşte repertoriul şi vine în sfârşit cu o ofertă, altfel, pentru o categorie de public dornică de contemporan. Un mare plus este că această premieră s-a născut sub semnul unei stele norocoase: Florin Fieroiu.

Ce înseamnă teatru-dans? Ne îndepărtăm de la convenţia clasică, în care actorul transmite un mesaj prin cuvinte şi mişcare. Tăiem "cuvinte" din definiţie, subînţelegem "mişcare(a)" şi înlocuim "transmite" cu "devine". În teatrul dans, actorul devine mesajul.

Cât de variată e oferta şi care e riscul când adaugi o astfel de piesă în repertoriu? Dacă iei în calcul faptul că există oameni care văd un astfel de spectacol pentru prima oară şi accepţi că prima impresie lasă urme, aş fi pariat pe o poveste. Mai light, mai comestibil, cu probabilităţi mai mari de a convinge un spectator confuz să mai încerce o dată.
Teatrul Regina Maria, însă, a ales să parieze pe un spectacol care ţinteşte foarte sus, îşi cerne publicul, triază, obligă şi se cere peste graniţe.

Nu există un barometru după care să estimezi actul artistic, altul decât cel al impactului psiho-emoţional. Iar când piesa este lipsită de poveste, aşa cum a ales Florin Fieroiu, spectatorul se poate simţi incomod. Odată pentru că încearcă (fără izbândă) să găsească o logică. Vrea să pună ordine, raţional şi matematic, între cuvintele proiectate în fundal, muzică şi acţiunea de pe scenă.


Apoi pentru că încearcă să găsească, în el însuşi, ceva valid cu care să asemene ce vede şi se loveşte de-un refuz. Este, desigur, o capcană: nu e nimic mai greu de digerat decât să intri într-o sală de spectacol şi să dai cu ochii de tine. Iar când te vezi în varianta neromanţată, neşlefuită, inestetică, e şi mai greu să accepţi că povestea pe care o cauţi cu înfrigurare în actori, este povestea ta.

O provocare...

Să urmăreşti textul proiectat este ca şi cum ai încerca să-ţi urmăreşti propriile gânduri într-o zi în care nu te preocupă nimic în mod special. Nu există nicio legătură între Dumnezeu, Revoluţie şi Nurofen, alta decât aceea că în mintea ta de zi cu zi, sunt prezente toate şi niciuna, iar alăturarea nu te onorează suficient pentru a-ţi admite adevărul.

Actorul-mesaj, în loc de actorul-personaj, te bulversează iarăşi. Fiindcă acţiunile scurte, intense, bruşte, alerte, care se repetă din nou, le-ai văzut de atâtea ori, încât nu-ţi vine să crezi că sunt ale tale, ale părinţilor tăi, ale prietenilor tăi, ale oamenilor de pe stradă, din tramvai, din club, din gând, din amintire şi din viitor.

La nivel auditiv, ilustraţia muzicală (Vlaicu Golcea) are efectul "binaural beat" în timpul unei meditaţii profunde. O pereche de căşti, un sunet diferit în fiecare ureche şi hop: creierul îţi inventează al treilea sunet, obligat să facă o legătură. Doar că acum nu ai căşti şi muzica te provoacă să-ţi inventezi un sens între două imagini: actorul şi textul. De aceeea,  răspunsul fiecărui privitor nu poate fi decât personal, iar spectacolul devine un exerciţiu de sinceritate. Şi este exact ca în titlu.  Secvenţe de viaţă. (privite) Din profil. Nimic metaforic, niciun sens ascuns.

....de efect

Primul semn bun a fost că premiera n-a avut sală plină. A fost unul din rarele momente în care arta îşi alege auditoriul şi nu invers. Cel de-al doilea, a fost când doi oameni s-au ridicat şi au plecat. Când un act artistic, care iese din tipare, te incomodează suficient de mult pentru a lua atitudine, este, fără excepţie, un succes.

Cel de-al treilea, a fost că (în sfârşit) sala nu a aplaudat în picioare. Deşi (prin comparaţie, nu prin excelenţă) nu aceasta era premiera la care să învăţăm să aplaudăm de jos.

Al patrulea semn este un semn de întrebare, căci,  la final, publicul "mima" artiştii pe care i-a ţinut minte. Asta pentru că distribuţia tânără şi lipsa personajelor a provocat bâlbâieli în asocierea dintre actor şi numele lui. Nu ştiu dacă de la un astfel de spectacol trebuia să pleci cu "vârfuri" în minte. Cert este că în scenă au fost actori care au excelat, actori buni şi actori din altă piesă, iar discrepanţa dintre primii şi ultimii s-a simţit.

Să ne rezumăm însă la excelenţi şi să răspundem întrebării traducând (absolut aleator) numele lor: Andreea Gabor, Mihaela Gherdan, George Dometi, Ioana Cheregi.