Premieră-eveniment a trupei "Iosif Vulcan"
"Măniuţizarea" Electrei
Într-adevăr, conform premiselor ce survolaseră târgul după anunţarea celei de-a doua colaborări a trupei "Iosif Vulcan" cu regizorul "atomic" Mihai Măniuţiu, premiera cu tragedia "Electra" - adaptare măniuţiană după Sofocle şi Euripide - s-a dovedit a fi o realizare de excepţie, fulminantă, aş zice, dacă nu mi-aş reprima teama de cuvinte mari. Spectacolul acesta - dacă spectaculozitatea o percepi ca pe o flamă ţâşnind din carne vie şi sânge, dar şi, simultan, din suflete sfâşiate - îţi frige retina şi te răscoleşte violent (nu generalizez, desigur) prin modalităţile regizorale, în primul rând, de a ieşi din tiparele clasicizate. Prin forţa şi virulenţa - constant neostentative - de a restitui postmodernităţii, să zic aşa, un dat existenţial, ritualic, de o tragică ancestralitate, implacabilă, prin care crima şi răzbunarea devin surori de cruce. Mitologiile antichităţii greceşti sunt eşafodajul pe care, printr-o subtilă translare, marile spirite construiesc "arhitecturi" ale suferinţei moderne. Mihai Măniuţiu are o rarisimă înzestrare: aceea de a fi duşmanul de moarte al mersului pe cărări bătătorite, având capacitatea de a identifica, prin căutări acerbe, hărţuit de sadice nelinişti, o altă cale, originală şi percutantă de cele mai multe ori. Acum, în montarea "Electrei" la Oradea, a înlocuit - cu o şarmantă nonşalanţă - rostirile Corului antic din textele euripidiano-sofoclice, cu nişte cântece arhaic-arhetipale ce curg precum seva din ramul tăiat şi sângele din rana făcută cu şişul: ale unui spaţiu dacic şi românesc - Maramureşul - ce îmbrăţişează firesc jalea şi revolta eladică, sfârâind, parcă, pe buzele actorilor.
Putem spune că Grupul folcloric "Iza" - Ioan Pop, Gheorghe Florea, Anuţa Pop, Voichiţa Tepei, Ioan Covaci, Mihai Covaci - a fost extraordinarul personaj colectiv, de fapt, dimpreună cu Corul ipostaziat în sofisticate şi straniu-burleşti mişcări scenice. Tribulaţiile terifiante ale tandemului Electra-Oreste, care pun la cale răzbunarea împotriva ucigaşilor lui Agamemnon, tatăl lor - Egist şi Clitemnestra, mama lor adulterină, conduc, implacabil, spre un final sângeros. Acolo, într-un perimetru roşu, pe nisipul scăpat, parcă, din clepsidre rău-prevestitoare, cuţitele vor fi înfipte în ucigaşi cu firescul unor gesturi care compun simbolistica ritualului, în care moartea se naşte din moarte, precum iubirea din iubire şi ura din ură. Mariana Presecan (Electra) şi Marian Râlea (Oreste) au indus rolurilor acel suflu vindicativ şi acea inclemenţă tragică ce n-au stat nici o clipă sub semnul inautenticităţii, iar Suzana Macovei - recent venită la trupa "I.V." - a realizat o Clitemnestră de o expresivitate remarcabilă, cenzurându-şi afectele cu o răceală marţială şi estompând groaza morţii cu umbra unor foste prielnicii vinovate. Şerban Borda este un Egist de o rafinată infatuare, care se topeşte ca sloiul apăsat pe o plită încinsă, când vede, sub giulgiul înroşit, că nu Oreste este mortul, ci Clitemnestra, şi că aceeaşi necruţătoare soartă îl aşteaptă. Pregnante prezenţe actoriceşti sunt şi Ion Mâinea (Bătrânul), Angela Tanko (Crisotemis), Elvira Platon-Rîmbu (Corifeea), Doru Presecan (Pilade), Doru Fârte (Corifeul). Nu au fost mai prejos nici actorii care au format Corul: Mariana Neagu, Corina Cernea, Mirela Niţă-Lupu, Geo Dinescu, Anca Sigmirean, Oana Rusu, Richard Balint, Sebastian Lupo, Alexandru Rusu, Andrian Locovei, Petre Ghimbăşan, Pavel Sârghi, Marius Damian. Sub "bagheta" magică a lui Măniuţiu, sunt resuscitate potenţialităţi latente, energizante de combustiile dorinţei de performanţă artistică. La finalul reprezentaţiei, spectatorii au avut nevoie de câteva clipe bune de... dezmeticire, apoi au aplaudat minute în şir, chemând artiştii la rampă de mai multe ori. Directorul T.S.O. spunea: "Montarea ?Electrei? va însemna, fără îndoială, adevărata relansare a teatrului orădean". Aşa să fie!...



Comentarii
Nu există nici un comentariu.