Ajuns cu "Poarta cetăţii", primul său volum de versuri vitalist-păduroase, i s-a deschis larga poartă. Tânărul poet şi student, stârnitor deja de invidii şi admiraţii, cum se întâmplă, a luat "cetatea", Bucureştiul cel plin de "Mitici", parte ageri, mintoşi, parte superficiali, pagubă otrăvicioasă, demonstrând ardeleneşte, fără grabă în vid, marele lui talent artăcit cu munca, hărnicia gândită, visată, visată şi planificată, să zic astfel.

Nişte de-alde "fluieră vânt" prin poezie şi prin cantina-restaurant a Uniunii Scriitorilor i-au dat târcoale, cerându-i bani puţini împrumut, deci sume îndoielnice întru a se mai întoarce la stăpânul lor, în buzunarul binefăcătorului...Aprigul educat, deşi trăise multă vreme în pădure ca tehnician silvic, a judecat în sine că este mai înţelept a-l "onora" pe solicitant cu o sută de lei, întrucât asta era o sumă demnă de apelul întoarcerii. Zis şi făcut, nota în carnet numele şi data la care i se promitea restituirea. Apoi tăcea, plătea tot el consumaţia, cu economie de "deşertăciuni", vorbe lungi şi în dungi... Noile lui cărţi deveniseră tot mai concentrate, artisticizate, axate pe pământ şi pe cer, pe efortul sfânt al omului, pe întreg universul, încrucişându-l în imaginaţia-i economicoasă, mereu mai strălucitoare: "Simplu când vii printre oameni/ trebuie să le spui cine eşti/ şi de unde,/ pentru că altfel/ n-ai unde să te întorci". Critica literară, pas cu pas, l-a trecut în vizorul cel bun, acordându-i note maxime.
A ajuns şi a rămas celebru, puţin spus. Gheorghe Pituţ este adevăr adevărat, Poetul unic! Şi ce poezie de aur şi de miresme nemaiarse ne-a lăsat, parcă zicându-ne: "Feriţi-vă şi nu vă închinaţi!"...