„De fiecare dată când citesc ecuațiile lui Einstein, sunt uimit de ordinea pe care creierul meu o recunoaște în Univers. De fiecare dată când citesc versurile lui Eminescu, tremură pielea pe mine, pentru că mă face să intuiesc ceea ce fizica nu poate descrie”, spune cunoscutul fizician Cristian Presură încă din startul articolului său „Eminescu vs. Einstein”, în care noțiunile fizice moderne întrezărite de Eminescu sunt explicate pentru cei curioși.

Articolul poate fi lecturat aici https://stiintasitehnica.com/eminescu-vs-einstein/

Dar să vedem o altă intuiție de geniu a lui Eminescu, înafara celor detaliate de fizicianul Cristian Presură.

Astfel, un paradox care îi intrigă pe oamenii de știință de astăzi e că, dacă Universul ar fi infinit, atunci ar fi foarte probabil să existe o altă versiune a planetei noastre și chiar ale noastre ca oameni, în alte zone ale spațiului nemărginit.

Sigur că pare o idee de frontieră, însă ea a fost exprimată foarte similar de Mihai Eminescu într-unul din manuscrisele sale despre nemurirea sufletului şi a formei individuale.

„Văzând însă de pe formaţiunea sistemelor dintr-o negură indiferenţiată o icoană a formării pământului nostru şi din risipa vreunei planete aceea a pieirii lui, suntem siguri că o nouă formaţiune, aceeaşi în formă şi în compoziţie, a avut, are şi va avea loc întotdeauna. Pe acest nou pământ s-ar repeta aceleaşi procese ale vieții care s-au urmat pe-al nostru, încât n-am avea niciun drept de a-i disputa identitatea, afară doar dacă n-am voi să susţinem identitatea masei de materie. Însă această masă de materie nu decide asupra identităţii niciunui individ cosmic. Noi, inşii, suntem numai formele unei eterne treceri a materiei şi, precum după Heraclit, noi nu putem coborî de două ori în unul şi acelaşi râu, tot nu mai suntem, material vorbind, nici într-un moment unul şi-acelaşi om”.

Intelectul nostru, continuă Eminescu, „va reapare iarăşi cu aceleaşi funcţiuni şi sub aceleaşi condiţii, şi-n aceasta consistă nemurirea sa. Căci dacă ne-nchipuim eternitatea moartă ca o urnă de loterie în care stau închise toate formele vieţii, e neapărat că în ea se va trage o dată (şi momentul acesta e indiferent, oricât de depărtat ar fi) numărul specific al formei omeneşti” (Manuscrisul Mss. 2255, filele 186-187, f. 10).

Acest text reflectă capacitatea lui Eminescu de a îmbina intuiții cosmologice moderne cu idei filozofice antice, oferind o perspectivă oarecum optimistă asupra persistenței formelor de viață și conștiință.

Regăsim idei cumva asemănătoare în nuvela Sărmanul Dionis: „Părea că deasupra mai sunt o mie de ceruri, părea că presupusa lor fiinţă transpare prin albastra-i adâncime... Cine ştie ― gândi Dionis ― dacă în cartea aceasta nu e semnul ce-i în stare de a te transpune în adâncimile sufleteşti, în lumi care se formează aievea aşa cum le doreşti, în spaţii iluminate de un albastru splendid, umed şi curgător. (...) Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi dac-ai mări acea picătură, să te poţi uita în adâncul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare ― o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea ― un univers într-o picătură trecătoare".

Mulțumesc pentru atenție.

Cristian HORGOȘ