În aceste zile din preajma zilei sale de naştere, 8 mai, poetul şi publicistul Paşcu Balaci aşteaptă ieşirea de sub tipar a unui nou volum: „Sonetele Lancrămului”, Editura Şcoala Ardeleană 2021. Evenimentul este completat de un moment de răscruce în viaţa profesională, pensionarea avocatului Paşcu Balaci. Dacvă va atârna roba de avocat în cui şi va lipsi sau nu de la bară este alegerea domniei sale, dar peniţa în călimară suntem convinşi că nu o va abandona (RC).

Poetul bihorean Pașcu Balaci e recunoscut de multă vreme ca un as al sonetului. A scris și publicat până acum o mulțime de sonete, adăugând omagiul său intim acestei bijuterii literare, botezându-și casa din Oradea, la fel ca și înaintașul său ieșean, Mihail Codreanu, Casa Sonet. A călătorit de mai multe ori în lume, în Europa mai ales, transpunându-și impresiile în sonete.

A debutat editorial cu 50 de sonete (1994), apariția noului poet fiind semnalată și salutată de Ion Simuț („Pașcu Balaci scrie sonet dintr-un impuls polemic, ca o sfidare la adresa postmodernismului în vogă. Nu-și reprimă, nici nu-și deformează fondul tradiționalist și sensibilitatea nesincronă: La vama veacului mașinii/ Eu vin cu carul tras de vite/ Cu stele prinse de copite/ Și în șireglă cu străinii” Sonetul lui Pașcu Balaci se pune în serviciul unei mize subtile și rafinate – aceea a nostalgiei recuperatoare a tradiției.”

După cea de-a doua carte de sonete intitulată Când îngerul aduce cheia (1998), poetul s-a dedicat cu fervoare poeziei religioase, publicând Sonetele către Iisus (2000), carte epuizată din librării și, de aceea, reeditată în 2002, apoi Viața lui Iisus în treizecișitrei de tablouri (2004), Slăvește suflete al meu pe Domnul (2007). Apariția editorială din 2007 a îmbrăcat în forma elegantă a sonetelor pildele și învățăturile lui Iisus Hristos, momentele de răscruce ale vieții pământești ale Fiului Omului, singurătatea amarnică din grădina Ghetsimani, judecata, osândirea, răstignirea și Învierea care a schimbat fundamental istoria lumii și a salvat sufletele noastre.

Din aceste cărți, poetul și traducătorul Johan Soltesz din Satu Mare a tradus cu fidelitate și har în limba germană mai multe sonete sub titlul Das Misterium Jesu, pe care le trimite la Vatican, iar poetul din Oradea și traducătorul său din Satu Mare sunt felicitați și încurajați în cooperarea lor religioasă ortodox-catolică și poetică de transpunere a sonetelor Noului Testament în nemțește de către Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea.

Între timp, poetul Pașcu Balaci a călătorit în Europa, scriind și publicând Sonetele grecești (2002), Sonetele germane (2009), Sonetele Sfântului Munte Athos (2016), Epistolele către români de la Sfântul Munte Athos (2018) și încă multe altele, dedicate și altor locuri geografice, precum Roma, Napoli, Atena, Salonic, insulele grecești, ori lacul Konstanz, locuri pe care le inventariază sub raport sentimental prin „ilustrate” poetice, care au nu numai o valoare de suvenir, ci și una de reconstituire istorică și de surprindere a culorii locale esențiale.

Alte sonete ale sale evocă istoriografic și sentimental Marea Neagră (Sonetele Mării Negre, 2018), ori învie figuri legendare ale neamului, plaiuri și oameni din România, acolo unde vibrează sufletul național al poeziei, dar mai cu seamă în zona locurilor natale dinspre Apusenii Beiușului (În România locul cel mai straniu/ Îl întâlnim sub muntele Băiței:/ În calde grote, ca sub vrejul viței/ Se-ntind ciorchini de aur și uraniu).

Sub acest raport poetul Pașcu Balaci a creat și o mitologie a sa proprie despre vestita lume a exploatării intensive de către sovietici a uraniului de la Ștei Bihor în trei cărți de sonete: Cartea de uraniu (2014), carte citată într-o ședință a Senatului României, Zborul clandestin al unui rus îndrăgostit de la Ștei la Moscova și retur (2017), carte distinsă cu Marele Premiu al Festivalului internațional de poezie Lucian Blaga, ediția 2017, Scrisorile frumoasei și neîmblânzitei Liudmila Zenaida Groznîilanskaya din Moscova către răbduriul ei iubit Ivan Ivanovici Ivanov din Ștei (2019), cărți unde a plasat aventurile și nostalgiile unui inginer rus, Ivan Ivanovici Ivanov, care e trimis să slujească imperiul sovietic la minele de uraniu din Băița-Bihor, dar care a rămas cu inima dedicată total iubitei sale Liudmila de la Moscova, pentru care scrie lungi și parfumate scrisori arse de flacăra dorului pătimaș, care îl roade amarnic și-l determină în cele din urmă să riște o călătorie clandestină cu o aeronavă Antonov 2 de pe aeroportul special de la Ștei la Moscova, cu escală la Kiev, spre a nu lăsa să se stingă vâlvătăile amorului rebel. Estimp însă, frumoasa studentă Liudmila este atrasă și de colegul ei Mihail Sergheevici Gorbaciov (La primul seminar, Gorbaciov, plodul/ A fost taxat de moscoviți țăran/ Muia pe g în h cu mult alean/ Cum face-n sudul Rusiei norodul), amândoi observând cu atenție și atitudine critică viața politică rusească a acelor timpuri: Kremlinul aurit e cel mai mare/ Și bun cămin pentru bătrânii ruși/ E locul unde-aceiași greieruși/ Cântă pe vechea strună cu-nfocare,/ Uitând că lumea-ntreagă e-n schimbare/ Ei sunt ca și bețivii cărăuși/ Ce îi transportă cai ori măgăruși/ Pe căi dosite, nu pe drumul mare...

Dincolo de această latură ludică și umorescă a scrisului său, există însă, cu certitudine, și o latură serioasă, străluminată de credință și viziuni religioase, pline de pietate, din mijlocul cărora răsare figura imaculată și iertătoare a unui Isus care se jertfește pentru binele omului. Aceste sonete închipuie latura de profundă seninătate și înălțare sufletească a poetului, atașat cu fervoare misterului cristic, în care vede suprema devoțiune pentru visul unei idealități care călăuzește omenirea de foarte multă vreme, oferind prin etica creștină, un liman de adorație și de înălțare sufletească. Prin Sonetele către Isus, Pașcu Balaci altoiește în sufletul fiecărui român acea ramură a credinței veșnice, care îl salvează din fața asperităților și agresiunilor vieții, ferindu-l de tot ceea ce este imund și blamabil, anatemizând povara păcatului și pledând pentru ridicarea sufletului însetat de credință în sferele metafizicului, în ortodoxia de sorginte bizantină, acolo unde sofianicul coboară și întreține ispitele sacrului (Nu-i oare-n lumea noastră uimitor/ Că-n locul unde-i cea mai joasă boartă/ Și-n care se întinde o Mare Moartă/ S-a înălțat spre cer Iisus în zbor?)

În acest context, de permanentă readucere în actualitate a tradițiilor creștine ale neamului, de reconstituire a elementelor de ingenuitate folclorică din datinele noastre străbune, cărora el le conferă hieratismul colindului nostru specific, dar și aerul inconfundabil de puternic creștinism țărănesc, cu acel sfielnic busuioc de la icoana din grindă, poetul beiușean are imaginația fecundă a copilului din strana bisericii de țară, ridicând cultul Fecioarei și al lui Isus la valorile etice fundamentale. În lumea satului, populată de figurile imateriale ale sfinților și de lumina pâlpâindă din sfeșnicul aromat de tămâie era și firesc ca sfințenia cugetului național să poposească și asupra zariștei de lumină cu care Lucian Blaga a înconjurat ființa umană, precum și a modului cum acesta a ridicat spre strălucirea cosmică rezultatele procesului lui creator.

A rezultat cartea de față intitulată Sonetele Lancrămului, prin care sonetistul nostru ne propune o suită de imagini din viața și creația acestui mare poet al Transilvaniei, atât de legat de ființa matricială a satului, acolo unde veșnicia e la ea acasă. Stilistica versului lui Lucian Blaga găsește în chip fericit în cutia de rezonanță a poetului beiușean un nou acord melodic, urmărind cu fidelitate linia muzicală și ideatică a sinuoasei dezvoltări armonice, care unește variațiunile doinei, cu suișul și coborâșul său, în mișcarea polifonică a unduirii peisajului, tradusă de gândirea poetului din Lancrăm de a întruchipa matricea noastră stilistică în această alternanță a plaiului mioritic, trimițând simbolic la succesiunea vocalelor accentuate și neaccentuate ale cântecului popular și aplicată geografic la configurația de deal/vale, a peisajului transilvan.

Poetul bihorean s-a apropiat treptat de misterul marelui poet, participând de un număr de ani încoace, cu consecvență și dragoste la lucrările Festivalului anual de la începutul lunii mai din localitățile Lancrăm-Sebeș, unde s-au dezbătut și revelat aspecte noi și inedite ale operei poetului, dramaturgului, filosofului și eseistului Blaga, și unde parastasul din deschidere, oficiat în cimitirul modest de lângă biserica din Lancrăm, unde a slujit tatăl său, reunește de fiecare dată pe toți cei prezenți la festivități, într-o comuniune de aleasă simțire (De ce venim noi, an de an, la Blaga/ Legându-l strâns de Ziua Europei?/ Fiindcă suntem mereu sufleurii strofei/ Unui Poet ce-și povestește saga/ Și nu iubește farsa, râsul, șaga:/ E apa proaspătă din fundul cofei,/ Dar și profetul mut al catastrofei/ În țara unde umblă Fefeleaga).

Sub soarele primăvăratic și însoțiți de alaiul florilor care străpung ulucile satului, cei prezenți se lasă inundați de lumina mitică a satului cu sunet de lacrimă.

Închinând sonetele sale satului care ni l-a dăruit pe Lucian Blaga, Pașcu Balaci așază pe harta valorilor de patrimoniu ale neamului, localitatea de lângă Sebeș, conferindu-i o nouă dimensiune. Fără doar și poate că Lancrămul a devenit loc de aspirație și pelerinaj, la fel ca Ipoteștii lui Eminescu, Humulești lui Creangă, Livenii lui Enescu și Labiș, Hordoul lui Coșbuc, Prislopul lui Rebreanu sau Ciucea lui Goga. Rolul poeziei lui Pașcu Balaci a fost acela de a închega o țesătură trainică între aceste mirifice locuri și spiritualitatea artistică românească, de a aduce Lancrămului, și poetului pe care l-a născut, ofranda unui elogiu de dragoste și venerație.

Metoda de lucru, ingenioasă și inspirată, are în vedere decuparea unor imagini esențiale din viața și opera poetului, momente revelatoare ca înțelegere și semnificație, pentru a defini poetic, sufletul unei lumi, proiectând în fața ochilor cititorului o sumedenie de imagini caracteristice, asemeni peisajelor pe care retina sa le reține din vizitarea unui oraș sau exponatelor celor mai de preț dintr-un muzeu celebru. Ochiul sensibil al poetului, întreprinde o acțiune de selecție și de valorificare plastică a materialului adunat din pelerinajele de la Lancrăm, propunându-ne propria sa viziune asupra itinerarului poetic stabilit, fie prin popasuri îndelungi și semnificative, fie prin imagini condensate, transpuse în metafore, simboluri și alegorii bine alese, care se fixează pentru totdeauna în memoria cititorului. Poetul este un interpret sui generis al operei, dar și un purtător de cuvânt al acestuia, atrăgând atenția asupra unor metafore revelatorii, a unor sintagme memorabile, pe care poetul „Marii treceri” le-a pus pe harta celor mai izbutite inovații ale poeziei universale. Poate că nu întâmplător, volumul se deschide cu o trimitere subiacentă la poezia Ce aude unicornul, pentru a propune o parafrazare a rolului și rostului acestei așezări cu caracter de memento în viața și lirica poetului: „Lancrăm –verset și port cu o poveste:/ A fost odat΄ demult, în Transilvanii…,/ De care vreau în lume să dau veste:/ Aici se scad, nu se adună anii,/ Că vin din depărtări de mii de verste/ Romantici menestreli să-mpartă danii”.

Avem prin urmare o fixare în timp și spațiu a așezării din arealul geografic transilvan, acolo unde lumina năvălește altfel în piept și unde „Atâta liniște-i în jur, de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună”. Este unul dintre cele mai frumoase versuri ale poetului Blaga, la care găsește cu cale autorul sonetelor să facă trimitere chiar în sonetul de deschidere, echivalând cu plecăciunea reverențioasă pe care poetul de azi o datorează venerabilului său înaintaș. Sonetul următor vine să detalieze împrejurările în care și-a făcut intrarea în poezia noastră, astrul de la Lancrăm, atunci când țara a fost eliberată și când gândirea liberă a omului a putut să se înalțe liberă spre înălțimi. Adunarea majestuoasă de la Alba Iulia, care a pecetluit Marea Unire, eveniment la care a participat alături de fratele său Lionel, a deschis calea apariției volumului Poemele luminii, volum care anunța un alt mod de a face poezie decât până atunci. El reprezintă în fond darul pe care Ardealul estetic a reușit să-l facă mărețului eveniment, zestrea spirituală pe care Ardealul a oferit-o statului național unitar român cu acest prilej (Când Țara se-ntregi după Unire...). A treia poezie transpune liric sugestia plaiului mioritic, prin alternanța deal-vale, ca apoi să aducă în prim plan imaginea Râpelor Roșii din preajmă, pe care le admira și le căuta poetul cu ochii în fiecare vară și pe care a dorit să le contemple și după moarte, dacă anumiți oficiali fără viziune și sentiment patriotic au obturat privirea de dincolo a poetului spre Râpele Roșii purtătoare de miracole geologice.

Sonetele lui Balaci închinate lui Blaga vin să sublinieze câteva din perlele metaforice al poeziei blagiene, incluzându-le rând pe rând în șiragul de omagii pe care l-a început la adresa poetului și a poeziei sale. Pentru a realiza acest Muzeion, poetul sonetist alege pentru fiecare din ofrandele sale câte un moment important din viața poetului, în jurul căruia dezvoltă argumentația sa lirică făcută să ni-l aducă cât mai aproape pe poetul din Lancrăm („ Lancrăm e stalactită ce pogoară/ Din cerul blagian clipă de clipă”).

Între aceste secvențe cu caracter ilustrativ putem enumera: popasul la liceul german din Sebeș, având gravat la locul de intrare cuvintele lui Goethe: „Cultura este libertate!”; imaginea Marelui Anonim, născută din frecventarea mitologiei populare („Între războaie, Blaga-a fost supus/ Mai multor critici c-ar fi fost... ateu:/ - Un Mare Anonim nu-i Dumnezeu,/ Religia nu-i Spiritului fus,/ Iar transcedența nu-i de jos în sus,/ Nici Învierea un cutremur greu,/ Nu orice muritor e-arhiereu,/ Nici misticul, un cristologic eu.../ Din contră, după patruzeci și cinci,/ Narod-zii proletari, năimiți stăpâni/ Au proclamat pe ale lor lozinci-/ Blaga-i poetul mistic prin români!,/ Făcându-i din poezie-un soi de tinci/ Spoind la casa noilor jupâni); luntrea lui Caron de peste Mureș; înțelesul ideii de mister din filosofia blagiană; boicotul istoriei, nebănuitele trepte, legătura de prietenie cu Goga și cu Veturia Mureșanu, soția acestuia, semnificația morții poetului (Bardul din Lancrăm fost-a-nmormântat/ În ziua când a răsărit pe lume/ La nimeni nu s-a-nchis așa curat/ Al vieții cerc cu-obada-nfiptă-n hume:/ Râsul și plânsul s-au amestecat/ În lutul ce-așteapt-a al său nume), ulița satului, familia, episodul cu premiul Nobel, raporturile amicale la început, apoi divergente cu Nicolae Iorga, sonetul orașului Sebeș, Lucian Blaga-poetul diplomat (Trestii cântătoare în bătaia/ Vântului politic de acasă/ Poeții diplomați de stirpe-aleasă) etc. Toate aceste imagini primesc câte o notă „mioritică” în plus, prin actul de valorizare estetică întreprins de poezia lui Pașcu Balaci, care operează o acțiune de mediere între poet și cititorii săi.

Născut în depresiunea Beiușului, acolo de unde au pornit în lume și au ilustrat poezia românească și Gheorghe Pituț și Alexandru Andrițoiu, Pașcu Balaci și-a dovedit îndemânarea și talentul încă de pe băncile Liceului „Samuil Vulcan” din Beiuș, participând la ședințele cenaclului literar de aici și debutând în revista școlară Pagini de ucenicie care se edita de către acest cenaclu, participând la olimpiadele naționale de limba și literatura română de la Iași (1973) și Craiova (1975), crescând și formându-se în dragostea pentru neam, pentru graiul lui și pentru literatură. Câteva din aceste sonete ni-l evocă pe profesorul său de liceu Milan Martinov care i-a insuflat interesul pentru opera blagiană, iar alt poem propune o abilă substituire dintre blagianul Sebeș din Alba și bihoreanul Șebiș din Bihor, satul natal al lui Pașcu Balaci, ca două entități, în egală măsură de robite de duhul benefic al poeziei.

Suitele de „icoane lirice” emoționante și relevante din poezia lui Blaga pe care ni le propune Pașcu Balaci fac parte dintr-o modalitate de lucru predilectă.

În penultimul sonet intitulat În căutarea gorunului magic, el evocă amintirile sale de student, legate de statuia poetului Lucian Blaga din parcul central al Clujului, unde studenții „înveliți în cărți ca-n scuturi” întreabă: În ce ținuturi și din care luturi/ De-aici se-nalță gorunu-ntre fluturi/ C-un sarcofag, crescând fără-ncetare?, făcând trimitere la cunoscuta poezie blagiană Gorunul, comparat cu un alt fel de cedru tandru, carpatin, cu referire la cedrii biblici ai Libanului, despre care se crede că au fost plantați la începutul lumii.

Mai bine de trei decenii, Pașcu Balaci șlefuiește și rafinează neîncetat versul de tip sonet, integrându-l marii literaturi reprezentată de scrisul contemporan. În ultimă instanță, el a ajuns să se exprime cel mai bine prin sonet, și ca atare și-a transpus chiar și impresiile de călătorie în acest procedeu liric, născând imagini poetice bogate în substanță lirică și propunând în acest fel o călătorie interioară prin zariștea propriei poezii. Pe unde a fost în Europa, el a împlântat steagul sonetului românesc ca o formă de aderență a sufletului românesc la spiritualitatea bătrânului continent. În acest mod, poetul bihorean a schimbat înțelesul aforismului partir c΄est mourir un peu (a călători înseamnă a muri câte puțin), în formularea mai apropiată de adevăr, precum că a călători pentru el, înseamnă a trăi, a vedea, a cunoaște, a te îmbogăți sufletește. De aceea, călătoria este la el o formă de reverie romantică, o propunere de renaștere în sufletul și în spiritul poeziei.

Prin Pașcu Balaci panteonul spiritual de la Lancrăm revine în actualitatea poeziei, iar Blaga, în numele cui se duce acest proces de răscumpărare poetică, trăiește o nouă formă de vivificare poetică, sub semnul unei noi alternanțe și propuneri. A fi în poezie înseamnă a retrăi eternitatea altfel, iar eternitatea blagiană are sarcofagul acoperit cu petalele sonetului lui Pașcu Balaci, într-o nouă formă de nemurire.

Mircea Popa