Dl Ion S., sclipitorul critic din urbea noastră (şi nu numai), vedea, mai deunăzi - arghezian vorbind -, sapa prin călimară, reuşind chiar şi să scrie, olimpian, cu "coada" acesteia. Domnia sa afirma - într-o revistă literară (alta decât "Familia") -, o ţâră ritos şi - oleacă fastidios - provocator, că: "La noi, poezia a murit, din lipsă de public". Zice asta cu o satisfacţie bine pitulată, parcă, după degetul arătător, îndreptat spre un coşciug modest, proaspăt geluit, pe care scrie, cu litere argintii: POEZIA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ. Dormi în pace, suflet blând. Capacul e pus deoparte, aşa că, în culcuşul acela jalnic - mirosind a tămâie şi flori de mirt - se vede o faţă ca de pergament, brăzdată adânc de riduri; culoarea gălbuie cu umbre vineţii a obrajilor aminteşte, vag, de-o frunză de brusture curbată sub arşiţă. Cam aduce, mi-am zis, cu Maica Tereza, cea care şi-a ajutat semenii cu o jertfelnicie martirică. Dar, privind mai atent, am văzut că sub giulgiul de-un alb-gălbui, zăcea, de fapt, o mumie de ceară, ca acelea din Muzeul celebrităţilor (USA). Chestia asta m-a cam pus pe gânduri (mai ales că printre cei veniţi la-nmormântare am recunoscut feţe simandicoase de critici "optzecişti"), iar în partea de sus a odăjdiilor poetului ce se apropia agale, cădelniţând, am văzut mustaţa sclipitorului critic din urbea noastră; atâta doar, că acuma îşi lăsase barbă - una a la Mefisto -, iar în loc de Evanghelie ţinea sub braţ romanul "Pădurea spânzuraţilor". Carevasăzică, aşa - mi-am zis, făcându-mi semnul crucii meticulos (nu ca miniştrii proaspăt unşi, după ce rosteau cu ipocrizie "Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"). E vorba, în fapt, de-o înscenare, nu-i aşa, având o doză de sarcasm superfluu, care-mi amintea de bătrânul acela dintr-un sat oltenesc, ce-şi organizase propria înmormântare: patru ani la rând (făcând pe mortul, prohodit, condus pe drumul fără întoarcere de săteni); numai că-n groapă era vârît coşciugul gol, iar ipoteticul mort dădea de duşcă, apoi, cot la cot cu ceilalţi, păhărele de ţuică, ghiftuindu-se cu sarmale. Cheltuia milioane bune cu toate astea - truda lui de-un an întreg -, dar merita, zicea, râzând mânzeşte că mai păcălea Moartea, şi îşi făcuse din asta, la urma urmei, un ultim scop în viaţă! Bun; închid paranteza, şi revin la coşciugul pe care scrie POEZIA ROMÂNĂ, şi la iscusitul critic pe care l-am văzut mai sus apropiindu-se agale, cădelniţând, de sub odăjdii, şi-apoi, mustăcind maliţios, psalmodiind "În veci pomenirea ei"... (a poeziei române, desigur), Ce-o fi câştigând dumnealui din înscenarea unui deces şi de ce se căzneşte să declare moartea cuiva, sau a ceva care nu-l ninge, nu-l plouă, nu-i căşunează emoţii, ba chiar îl lasă rece?! Dar, mi-am zis, ce nu face omul de-amorul stins al "artei pentru artă!?! De-aceea, propun celor ce nu iubesc poezia să scandeze - la unison cu dis/des(tinsul) critic orădean: "Huo, poetuşilor! Nu mai aveţi ?obiectul muncii?!" Doar-doar poeţii contemporani se vor duce cu săpun şi ştreang prin păduri, iar românii care se cred, ori s-au născut poeţi aşişderea or să facă; mai rămânând, poate printre cei vii, onor guvernanţii câţiva gură-cască, & Ion S., cu romanul "Pădurea spânzuraţilor" sub braţ. Să vezi atuncea jale, dăolituri, onomatopee siderate, tulai, Doamne!, apă la şoarecei ieşită din matcă, sâsâituri trist de şerpi de casă etc. etc. Adio, U.E., adio, NATO & glorie literară!