ULTIMA GRANIŢĂ A UITĂRII Autorul acestei cărţi cu titlu atât de incitant - Irimie Străuţ - a fost coleg la Şcoala de literatură, în anii 50 ai secolului trecut, cu cel pe care "pasărea cu clonţ de rubin" l-a ucis, în decembrie 1956, şi care în ziua de 2 a aceleiaşi luni ar fi împlinit, în acest an, 68 de primăveri: Nicolae Labiş. Despre tragica sa moarte s-a scris mult - de neuitat rămâne "Moartea unui poet" de Gheorghe Tomozei -, "dar misterul încă dăinuie în jurul morţii lui, iar acesta poate fi înlăturat numai şi numai prin reluarea unei anchete serioase şi sistematice, şi nu prin prezumţii neacoperite de probe solide" - după cum, pe bună dreptate afirmă I. Străuţ. Cartea pe care o prezentăm are meritul de a reliefa, cu o acută pregnanţă, unele aspecte mai puţin cunoscute - sau chiar inedite - din viaţa lui Labiş, care, în 10 decembrie 1956, a fost împins sub roţile tramvaiului de o rusoaică basarabeancă, din ordinul KGB-ului. Destinul său a fost acela al unui meteor care a lăsat urme ce mai sângerează şi azi pe cerul literaturii române, poezia sa fiind marcată de fulminanţe tensionate, pe fondul unei lucidităţi dureros asumate. Iată ce scria despre poetul din Mălinii Sucevei, în 1982, unul dintre bunii lui prieteni şi coleg de generaţie, Alexandru Andriţoiu: "Poetul Nicolae Labiş era şi rămâne o flacără împietrită în neuitare, o celulă vie zdrobită de un mecanism implacabil, preconceput imaginat prin încăperi fără ieşire, de o administraţie kafkiană". Şi totuşi, o întrebare zvâcneşte straniu după aceste