Medalion plastic, Van Gogh - 150
Pictorul de origine olandeză, care avea să revoluţioneze arta plastică prin maniera de execuţie, Vincent Van Gogh (n. 29.07.1853), scria în vara lui 1888 - "Nu m-aş mira dacă peste puţin timp impresioniştii ar începe să cârtească împotriva felului meu de a picta. Căci, în loc să caut a reda exact ce am sub ochi, mă servesc de culoare mai arbitrar ca să mă exprim puternic."
Puţine sunt personalităţile artistice mai misterioase, mai însetate de viaţă, mai dispuse să o traiască plenar, dacă nu la limită. Iniţial, credea că misiunea lui în lume ar fi aceea de predicator, aşa că, în jurul vârstei de 40 de ani, printre minerii din Borinage, îl întâlnim pe Van Gogh gata oricând să explice natura divină şi creaţia lui Dumnezeu. Abia după eşecul misiunii de predicator, Van Gogh şi-a descoperit vocaţia de pictor. Dar, acest "om cu patimi" nu se putea mulţumi cu o estetică bazată în esenţă pe datele retinei. Simţea nevoia să-şi transpună în artă înflăcărarea, pasiunea, elanul din inima, dragostea ce i se revarsă dureros din suflet şi pe care viaţa nu i-o împărtăşise. Un exemplu concret al patimii de care era stăpânit mai tot timpul este celebra "anecdotă" referitoare la un dar pe care Van Gogh l-ar fi făcut uneia dintre iubitele sale - iritat de faptul că aceasta nu-i acordă prea mare atenţie, pare-se că Van Gogh şi-ar fi tăiat urechea dreaptă, a pus-o într-un plic şi i-a trimis-o cadou respectivei iubite. Care, bineînţeles, a cedat rugăminţilor de a-l primi într-o vizită pe pictor. Există la Chicago, în colecţia Leigh B. Block, un tablou intitulat "Autoportret cu urechea tăiată", pe care Van Gogh l-a pictat în 1889.
Însă, dincolo de orice poveste legată de nebunia lui (mai mult sau mai puţin certificată medical), Van Gogh rămâne legat de fantastica proiecţie a soarelui în pictură. Din Olanda probabil, a adus cu sine la Paris, intensitatea şi luminozitatea care transpare în pânzele sale - abordează totdeauna lucrurile nu numai cu interes, ci şi cu tandreţe, iar culorile sale devin şi mai exaltate atunci când nostalgia soarelui viu îi invadează toţi porii. Fie că pictează un peisaj sau un interior, flori sau portrete, Van Gogh intensifică întotdeauna tonurile, le satureaza, le etalează şi le confera răsunete de fanfară. Impetuozitatea şi forţa care rezidă în fiecare compoziţie nu fac, însă, din Van Gogh un pictor instinctual, căci nu lipseşte în pictura sa desenul, linia contur care susţine culoarea. Dar numai Dumnezeu ştie cum îi zvâcneşte şi îi gâfâie sufletul, pradă celor mai grozavi demoni? De altfel, haosul şi dezolarea care îi declanşau "crizele", sfâşierile lăuntrice şi luciditatea usturătoare l-au împins probabil spre sinucidere, în 1890, în sudul Franţei.
Au rămas, însă, lanurile de flori ale soarelui, lanurile cu corbi şi spicele de grâu frânte, învârtejite, au rămas ritmurile violente să depună mărturie pentru sufletul care a smuls dintr-o boală capodopere ale artei universale



Comentarii
Nu există nici un comentariu.