Regizorul Marian Crişan, premiat cu trofeul Palme d'Or pentru scurtmetraj, pentru filmul "Megatron", consideră că la Cannes nu există lobby pentru cinematografia unei ţări anume, filmele fiind judecate după valoarea lor, astfel că România poate câştiga Palme d'Or la orice ediţie a festivalului. Prezentăm integral interviul acordat agenţiei Mediafax de regizorul Marian Crişan.

Reporter: Cum aţi descrie experienţa dumneavoastră la Cannes?

Marian Crişan: Am stat acolo mai mult decât era strict necesar. Am stat vreo nouă zile, deşi proiecţiile pentru scurtmetraj au fost în ultimele patru zile, pentru a intra în atmosfera de Cannes. Din păcate, a fost vremea cam rea. A plouat în primele zile. Am încercat să ne simţim bine. Ne-am împrietenit cu mulţi regizori, în competiţia de scurtmetraj mai ales. A fost în mare parte o vacanţă în care am văzut filme. Am văzut vreo trei-patru filme pe zi. Am văzut şi lungmetraje din competiţia oficială, şi din Un Certain Regard. Au fost foarte mulţi oameni din România.

Rep.: Ce filme v-au impresionat în mod deosebit? Aţi apucat să vedeţi şi filmele care au luat premii la Cannes?

M.C.: Da, am văzut câteva dintre ele. Nu le-am văzut pe toate, pentru că era imposibil. M-a impresionat un film mexican, care era în Un Certain Regard, "Los Bastardos". Nu a luat niciun premiu. Am văzut ultimul film al lui Woody Allen, care mi-a plăcut foarte mult ("Vicky Cristina Barcelona" - n.r.). M-am distrat împreună cu sala care acolo reacţionează la orice replică bună sau la orice glumă. E impresionant cât de repede vibrează sala la orice. Indiferent dacă e o secvenţă de comedie sau dacă pe generic apare numele unui regizor cunoscut, toată lumea aplaudă.

Rep.: Aţi fost la pavilionul României de la Cannes? Aţi fost la petrecerea de după proiecţia filmului "Boogie" al lui Radu Muntean?

M.C.: Nu am fost invitat la petrecere, dar am fost acolo.

Rep.: Şi cum vi s-a părut?

M.C.: Frumos.

Rep.: Aţi spus, într-o conferinţă de presă, că Franţa face mai mult lobby pentru filmul românesc decât românii. Cum se manifestă acest lobby francez?

M.C.: Cred că lobby-ul ăsta este o chestie inventată. Nu există lobby românesc la Cannes, nici lobby franţuzesc la Cannes. Nu există lobby pentru filmul românesc. Există câţiva oameni care luptă pentru asta, cum sunt Dan Burlac, Ada Solomon, care luptă, dar luptă pentru regizori şi pentru filmele de calitate. Nu luptă pentru România în general, pentru că ar fi absurd. Nici acolo filmele nu sunt apreciate pentru că vin din România neapărat, ci pentru că sunt bune. Cele care sunt bune sunt apreciate, cele care nu trec de selecţie nu sunt apreciate.

Rep.: Faptul că francezii sunt mai atenţi la filmul românesc v-a făcut să simţiţi o presiune mai mare la Cannes?

M.C.: Nu, chiar mi-a făcut plăcere să vorbesc cu ei. Să vezi că ştiu atâtea lucruri despre filmul românesc... şi despre scurtmetraje româneşti, despre filme care aici nu sunt cunoscute şi pe care ei le iubesc încât te flatează. Nu ai ce să le zici. Oamenii sunt atenţi. Sunt atenţi la toate ţările în care se întâmplă lucruri frumoase în cinema. Nu au ei o problemă cu România. Unde apare ceva, sunt foarte atenţi, sunt mari iubitori de film.

Rep.: Cum s-a născut "Megatron"? Am înţeles că la început filmul avea alt nume. De unde titlul acesta?

M.C.: Filmul este inspirat din povestea unei colege de liceu, care îmi povestea că, din când în când, îşi duce copiii de McDonald's în weekend-uri, ca distracţie, cale de 40 de km, din Salonta în Oradea. Şi asta mi-a rămas undeva şi am încercat, timp de doi ani, în care am tot scris variante diferite ale unei poveşti care să aibă ca fond drumul ăsta. Ideea era că nu puteam reda traseul ăsta pur şi simplu. Am încercat să găsim o latură emoţională şi dramatică şi am ajuns la o poveste despre relaţiile dintr-o familie destrămată, în care tatăl şi-a părăsit copilul şi soţia şi atunci drumul acesta spre McDonald's este, treptat, un drum al copilului spre tatăl lui. Înţelegem încet, încet, că, de fapt, copilul nu vrea să meargă la McDonald's, ci vrea mai degrabă să îşi revadă tatăl.
După ce am câştigat concursul CNC şi am ştiut că voi face scurtmetrajul, am început să rescriu povestea din nou - un al doilea sau al treilea draft - şi am început să intru în esenţă, să văd despre ce e vorba cu adevărat cu personajele. Nici nu apucasem să termin scenariul şi l-am trimis la CNC, după aia am câştigat şi am încercat să fac muncă de cercetare şi am stat cu mai mulţi copii de vâsta asta de 8 ani sau 9 ani, cu nepoţi sau cu copiii prietenilor mei. Mergeam la McDonald's sau ne prosteam, vedeam ce jucării vor. Mie îmi place să stau cu ei, dar acum eram mai atent la ceea ce îşi doresc ei. Şi, evident, în scenariu lipsea o jucărie sau un lucru material care să fie important pentru ei şi am hotărât că trebuie neapărat să avem un Happy Meal. Că noi aveam doar călătoria la McDonald's şi ne-am dat seama că am fost orbi că n-am văzut că un copil caută un Happy Meal şi o jucărie, de fapt. Şi atunci am zis că filmul trebuie să înceapă cu dorinţa asta.

Rep.: Cum aţi lucrat cu Max (Maximilian Strinu, copilul din rolul principal - n.r.)? Am văzut, la conferinţa de presă, că are o relaţie foarte frumoasă cu dumneavoastră.

M.C.: Da, este un copil foarte bun şi foarte bine educat. Din casting ne-am împrietenit, pentru că era plin de energie şi era foarte atent şi viu, şi, chiar dacă nu respecta replicile, am hotărât că el va juca rolul, deoarece era natural şi putea improviza.

Rep.: La TIFF mergeţi şi cu documentarul "Luni" despre Tudor Sişu. Cum aţi lucrat la acest film?

M.C.: Documentarul este făcut în urmă cu trei săptămâni. De-abia l-am terminat şi am zis să îl arătăm undeva. E o zi din viaţa lui acum. O zi banală pentru noi, o zi de luni, dar trăită alături de el pare un pic mai periculoasă.

Rep.: Pentru că întotdeauna există riscul de a nu respecta termenii eliberării...

M.C.: Da, în fiecare luni, Sişu trebuie să se prezinte la secţia de poliţie să semneze că e în Bucureşti, că e în regulă. În ziua asta de luni, el dovedeşte că este pe calea cea bună. Am filmat practic o zi, cu nişte mici adăugiri, dar asta a fost ideea, să îl filmăm de când se trezeşte până când se culcă, fără interviuri, fără intervenţii regizorale mari. Pur şi simplu am fost eu cu el şi oamenii cu care se întâlnea în locurile în care ajungea. Pe Sişu îl ştiu de cinci ani. El a fost închis între timp. Şi cu Puya mă întâlnesc. De fapt, cu Puya mă întâlnesc mai des decât cu el, dar acum suntem amici. Trăim în acelaşi loc, în acelaşi cartier, şi oarecum am vrea să spunem o poveste din zona aia. Cred că o să reuşim să punem la cale un lungmetraj care să povestească despre ei şi despre zona respectivă din interior şi nu din afară.


Rep.: Intenţionaţi să depuneţi proiectul sau proiectele la concursul CNC?

M.C.: Când vor fi gata scenariile şi producătorii vor fi de acord, vom depune scenariile la CNC. Asta se întâmplă în fiecare ţară. Cinematografia este sprijinită de guverne şi de Comunitatea Europeană, acum şi în România, şi asta e calea naturală. Cinematografia face parte din cultura europeană şi este tratată ca atare în Europa. Bine, şi în România. E o artă şi aşa ar trebui să fie.

Rep.: CNC-ul este destul de contestat printre cineaştii din România în ceea ce priveşte modul în care evaluează proiectele...

M.C.: Da, eu am pierdult în CNC de patru ori. Nu am fost printre cei care neapărat au făcut scandal. Evident, e o nemulţumire, mai ales când procentajul celor care pierd este de trei ori mai mare decât al celor care câştigă. Există nemulţumire. Am fost nemulţumit de mai multe ori, dar această nemulţumire trebuie rezolvată. Nu trebuie să fie doar o ceartă de o săptămână după concurs. Aşa nu se rezolvă nimic. Cred că trebuie să existe un grup de producători care să preseze Ministerul Culturii să înţeleagă problemele regizorilor şi ale producătorilor. Să nu fie un concurs de formă şi un concurs în care să curgă banii dintr-o parte în alta şi rezultatul să fie un Jeep, nu un film. Aici ar trebui să fie mai multă conştiinţă din partea celor care dau banii şi să vadă exact cui dau banii. Să nu fie secret, să se ştie exact cine ce vrea să facă. Să fie public, să se discute despre ce proiecte se fac. Nicăieri nu este niciun secret. Este un business în care o echipă, un producător şi un regizor vor să facă un film. Trebuie să spună de ce vor să îl facă şi trebuie să fie credibili când spun asta. Regizorul, scenaristul şi producătorul trebuie să aibă un plan pentru filmul lor. Că este comercial sau că este de artă, trebuie să aibă un plan care să fie pus la punct. Acum, proiectul este o chestie într-un plic, undeva, lăsat într-un birou. Ar trebui să fie deschis. Să ne privim în ochi: "Uite, eu sunt ăsta, vreau să fac filmul ăsta". Nu trebuie să îl fac neapărat în termenii calendaristici ficşi. Sperăm că în viitor va exista o bursă de scenarii care să fie licitate de către producători în funcţie de calitatea lor. Să fie o concurenţă între producători pentru a achiziţiona scenarii, pentru că, fără scenarii bune, nu există filme bune. Ar trebuie investit mai mult şi în scenarişti. Scenariile trebuie materializate filme, nu doar să fie un concurs de scenarii, scenaristul se bucură, dar filmul nu se mai face din diverse motive. S-ar putea rezolva mai repede lucrurile, dacă oamenii ar fi mai atenţi şi mai interesaţi. Evident, sunt multe interese. Nu putem să schimbăm guverne... Noi facem filme.

Rep.: Totuşi, există regizori precum Cristian Mungiu sau Tudor Giurgiu, care vor să schimbe sistemul.

M.C.: Da, există oameni care se luptă, care sunt activi şi vor să vadă lucrurile la modul pragmatic, dar... să vedem ce se întâmplă anul acesta. Cred că cel mai mare noroc al nostru este faptul că am intrat în Comunitatea Europeană şi aderăm la structuri europene de cinematografie, care ne impun anumite reguli, mai multă disciplină şi mai multă concurenţă între ţări.

Rep.: Mai mulţi ani aţi făcut videoclipuri. Cum aţi ajuns să lucraţi în acest domeniu?

M.C.: După ce am terminat şcoala, ca toţi studenţii de la ATF, am observat că e destul de greu să încerci să faci film. Depinde ce relaţii ai sau cum eşti promovat. Este destul de greu.. Între timp, scriind şi nereuşind să fac film, a trebuit să iau o decizie să văd cum pot să rămân în Bucureşti. Am hotărât să facem videoclip, pentru că acolo erau bugete care puteau să crească. Am început să facem videoclipuri şi în paralel scriam şi încercam să facem filme. În paralel, scriam şi am făcut patru scurtmetraje. Am făcut vreo 200 de videoclipuri.

Rep.: Aţi şi refuzat videoclipuri?

M.C.: Da, în ultimii ani am refuzat destule, am început şi să obosim. Ne-am axat pe un anume fel de muzică. Am început să fim şi mai selectivi şi ne-am dus spre muzica ce ne place, rock, hip-hop. Şi oamenii cu care lucrăm sunt mai rezonabili. Îţi face plăcere să stai cu ei câteva zile, 15-20 de zile, să bei împreună o bere şi să nu fie o povară.

Rep.: V-a ajutat, ca regizor, faptul că aţi realizat videoclipuri?

M.C.: Da, am cunoscut foarte mulţi oameni, am cunoscut foarte multe locuri. Este foarte important pentru un regizor să poată plasa acţiuni în anumite locuri. Am văzut foarte multe locuri în Bucureşti şi în împrejurimi. Am selectat activ aproape tot Bucureştiul. Ştim exact exterioare şi interioare din Bucureşti. Am învăţat să lucrăm în echipă, în echipe mari, în echipe foarte dinamice. Pentru un videoclip putem să lucrăm o singură zi, cu 200 de cadre, 2-4 locaţii. Asta ne-a ajutat să fim mai precişi şi mai exacţi tehnic. Ştim exact ce vrem, nu pierdem vremea căutând.

Rep.: Vorbiţi la plural... Aveţi aceeaşi echipă şi pentru videoclip, şi pentru film?

M.C.: Lucrăm cam cu aceiaşi oameni de când am terminat facultatea. Am terminat facultatea în aceeaşi generaţie. S-au sudat prietenii şi mi se pare normal să vorbesc la plural, pentru că filmul în sine nu e o muncă solitară. Aici este vorba de o echipă, mai ales de o echipă creativă, care vine mereu cu ceva. Regizorul coordonează totul, dar, dacă lumea nu se implică, nu iese nimic.
 

Rep.: Aveţi vreo strategie de a face în aşa fel încât "Megatron" să fie văzut?

M.C.: Există mai multe strategii. Se discută despre un DVD cu mai multe filme din ultimii ani, eventual şi o proiecţie în cinema. Nu ştiu să zic exact, pentru că nu ţine de mine. Se va vedea la TIFF, festivalurile din Bucureşti.

Rep.: Presupun că vi s-a repetat sintagma "noul val al cinematografiei româneşti". Credeţi că există un nou val al cinematografiei?

M.C.: Asta ar trebui să spună criticii. Ar trebui să se facă un manifest. Cum a fost noul val german sau Dogma. Acolo a fost foarte clar ce au vrut oamenii. A fost în ziar. Oamenii au făcut un manifest şi au zis ce vor să facă. Eu nu am auzit să se fi făcut asta la noi. Am impresia că există doar filmele astea, nişte regizori care le fac şi asta e. E un nou curent. Dacă ar exista un nou val, criticii ar trebui să îl "boteze" odată pentru totdeauna. Şi să fie acest manifest al criticilor, un articol într-un ziar unde criticii să spună ce înseamnă noul val românesc, stilistic vorbind. Pentru că se vorbeşte numai de succese. Nu se vorbeşte de stil, de intenţii... de ce înseamnă, tehnic, noul val, ca regie, ca muzică. Dacă s-ar aduna ei sau noi şi ar pune pe hârtie toate astea, atunci ar exista un nou val românesc.