După ce au dăruit inimioare de ciocolată sau de pluş roşu cu ocazia Sf. Valentin, românii sărbătoresc pe 24 februarie - cu mai puţină pompă, ce-i drept - Dragobetele, străvechea zi a îndrăgostiţilor de pe plaiurile mioritice. Pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii sărbătoreau această zi, cunoscută ca Ziua Îndrăgostiţilor, Cap de primăvară sau Logodnicul Păsărilor. Este momentul în care natura se trezeşte, păsările îşi caută cuiburi, iar oamenii, în special tinerii, intră şi ei în rezonanţă cu ea. Zeul iubirii Dragobete este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă. În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului XX, el era sărbătorit la 24 şi 28 februarie sau la 1 şi 25 martie, potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu, autorul volumului "Obiceiuri populare de peste an". Se spune că, în această zi, păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în ziua de Dragobete rămâneau fără pui până în aceeaşi zi a anului viitor. Asemănător zburătoarelor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. Se culegeau primele flori ale primăverii Dacă timpul era favorabil, fetele şi feciorii se adunau în cete şi ieşeau la pădure, hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania). "Băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi tot timpul anului. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un băiat şi viceversa", se arată în lucrarea "Sărbătorile la români. Studiu etnografic", semnată de Simion Marian. Dragobete, zeu al bunei dispoziţii Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui făcându-se petreceri, iar de acolo porneau de multe ori viitoarele căsnicii. La prânz, fetele începeau să coboare spre sat în fugă, în sudul României această goană fiind numită "zburătorit". Fiecare băiat urmărea fata care îi plăcea. Dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul era logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile, de multe ori, astfel de logodne veneau înaintea logodnelor adevărate. Oamenii nu munceau, ci sărbătoreau Pentru toţi, Dragobete era socotită zi de bun augur pentru treburile mărunte, nu şi pentru cele mari. Deoarece se credea că Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an mai îmbelşugat, în această zi, oamenii nu munceau ca în zilele de sărbători religioase, doar îşi făceau curăţenie prin case. Cele care lucrau erau fetele îndrăzneţe, care îşi doreau să fie "pedepsite" de Dragobete. Chiar dacă mai "pedepsea" femeile, se consideră că Dragobetele ocrotea şi purta noroc îndrăgostiţilor, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil Cupidon românesc.