În data de 18 mai, poetul orădean Alexandru Sfârlea - membru al Uniunii Scriitorilor din România - și-a lansat antologia de versuri (1990 - 2020) intitulată „Vocile lui Sing”, la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, în prezența unui public restrâns, dar select, interesul pentru poezie scăzând vertiginos în aceste vremuri dificile, stresante și complicate. Despre autor au vorbit poetul prof. Lucian Scurtu, poetul și eseistul dr. Ioan F. Pop, precum și (din sală), romancierul conf. univ. dr. Florin Ardelean și epigramistul Ioan Bărnuțiu. L. Scurtu a citit celor prezenți recenzia - scrutând psiho- analitic personalitatea creatoare a autorului -  la volumul-antologie „Vocile lui Sing”, care va fi publicată în revista bucureșteană „Luceafărul de dimineață”, din care reproducem: „Din volumele selectate, cele mai numeroase poeme au fost preferate din „Obiecte și voci”, editat în 2020, dar partea strong o constituie, neîndoielnic, volumul „Către Sing” (1995), și cel mai bine primit de critici de prim-plan ai literaturii române contemporane (Alex Ștefănescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Ștefan Borbely, Constantin Cubleșan, Ion Simuț ș.a.), devenit o veritabilă efigie heraldică pentru poetul și omul A.S., deoarece concentrează și sintetizează, credem noi, întreaga sa operă poetică. Pe un fundal autoreferențial este revelat un dialog imaginar cu un personaj hieratic și misterios, Sing, care direcționează fantezia cititorului spre imprevizibila Sing(urătate). (...) Este vorba despre un inadaptat ezoteric, unul de subterană, aflat în spatele unor măști și gesturi simbolizând deopotrivă damnarea și stigmatizarea, candoarea și răzvrătirea, indignarea și dezamăgirea, amintind, pe undeva, de inegalabilul Dimitrie Stelaru: Te-ai întrebat, Sing, vreodată, ce iluzorii și dezolante/ sunt acele nordice refugii - mai degrabă cavități și hrube - în care nu o dată te izolezi, te faci ghem și izbucnești/ în homerice hohote și nimeni nu bănuiește măcar/ cu câtă înverșunare te răstești la intruși,/ la îngerii umilinței și ai exasperării (…)

(...) De fapt, vocile lui Sing sunt acelea ale daimonului platonician, pe care poetul, aflat mereu în stare de alertă și ebuliție, le aude și le asumă conștient, le analizează maieutic conform viziunilor și efuziunilor sale, ca mai apoi să le redistribuie, sub forma unor engrame, aceluiași/aceleiași Sing: închizând cercul hinterlandului său existențial și imagistic, materializat sub forma unui perpetuum mobile obiectivat, dar nu contestat. (...) De remarcat că, în același timp, Alexandru Sfârlea este și un introvertit, colocvial, dar deceptivizat atunci când generează sinergia destinului ontologic cu cel poetic. În ultimele volume, anxietățile se diversifică și intensifică, contrabalansând  thanaticul și autoflagelarea (Acest trup lânced aproape înrudit cu igrasia) ce par a mai atenua pulsațiile deconstructive, în timp ce lamentourile devin mai cenzurate, concretizate recognoscibil prin Strigătul de siliciu (titlul unui volum din1997) al acestui poet, într-adevăr captivant.” I.F. Pop a ținut să remarce că, în momentul de față, concluziv și indubitabil, „Creația lui Alexandru Sfârlea poartă amprenta unei personalități inconfundabile, una în care ego-ul nu se poate adapta nici la propriile date, nici la cele ale exteriorității. Principala trăsătură a incursiunii poetice a autorului este însă cea a revoltei. A unei revolte care vizează nu doar esteticul, ci și dimensiunea etică, uneori chiar cu accente justițiare. O frondă de factură nihilistă străbate lirica sa, poetul nefiind dispus la nici o concesie care să îi deturneze actul creativ. El se baricadează în propria singurătate ca într-o cetate asediată, sfidînd orice formă de adaptabilitate și tranzacționism. Pe urmele omului revoltat camusian, acesta propune o incizie în datele realului și ale imaginarului, în încercarea de a le armoniza în antinomia lor. Vocile lui Sing sînt apelul ultragiat al celui care vorbește poetic în pustiu, aventura de a miza fundamental pe puterea cuvintelor de a provoca limitele și nelimitele existențialității”.

Alexandru Sfârlea a spus, între altele, că pentru el Poezia a fost - de-a lungul celor peste trei decenii de când își publică volumele - 15 de poezie (sfârlezii), unul de eseuri și un roman - o modalitate de autocunoaștere definitorie și esențializată și, în același timp, de a încerca să deslușească misterele și provocările lumii și ale vieții, de a-și exprima sentimentele de exasperare și revoltă, atunci când a fost cazul; și că nu exagerează deloc dacă spune că a fost chiar un mod de supraviețuire, o șansă prin care s-a făcut cunoscut ca și creator de univers liric propriu, inconfundabil, care i-au adus recunoașterea criticii literare și a cititorilor.