Teatrul Radiofonic a adus pentru generații de-a rândul momente de bucurie educațională și culturală, momente în care publicul român a descoperit sau redescoperit valori naționale și internaționale. Au fost clipe de bucurie a cunoaşterii, pentru că prin intermediul teatrului radiofonic au fost promovate  opere literare de o certă valoare, fapt ce a constituit un balsam pentru sufletul foarte multor persoane. De asemenea, Teatrul Radiofonic a reprezentat o adevărată bucurie culturală deoarece prin intermediul său au fost aduși la microfon și cunoscuți de publicul larg numeroși actori de valoare, a căror voce ne-a marcat pe toți de-a lungul timpului. Iată de ce vă propun ca în această ediție a interviurilor noastre pe teme educaționale să discutăm despre importanța pe care Teatrul Radiofonic o are în viața noastră, în contextul erei televiziunii și a digitalizării, precum și despre modul în care oamenii simpli s-ar putea apropia de acest fenomen cultural și artistic.

Invitata noastră de astăzi, cu care avem deosebita plăcere să dialogăm de data aceasta prin telefon este una dintre cele mai iubite și cunoscute voci ale Teatrului RADIOFONIC românesc. Cea care a adus în mintea și în sufletele noastre farmecul inegalabil al copilăriei – doamna Alexandrina Halic. Domnia sa este deloc din Timișoara, venită însă în București, unde în anul 1959 a intrat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”. A absolvit studiile la IATC în 1963, după care a urmat o carieră îndelungată și prodigioasă în teatru. A debutat ca stagiară la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Botoșani, iar după un an de zile a continuat la Teatrul pentru Copii și Tineret din București, iar din 1965 (adică de peste 6 decenii) doamna alexandrina Halic este actriță la Teatrul „Ion Creangă” din Capitală. Colaborarea domniei sale cu teatrul a început chiar mai devreme de absolvirea facultății, fiind implicată în proiectele Radio România prin participarea sa la producţiile Teatrului Radiofonic și la alte emisiuni dedicate copiilor și tinerilor.

Bine ați venit !

Vă mulțumesc foarte mult pentru invitație! mă simt onorată şi mă bucur că pot să vorbesc despre un domeniu pe care îl iubesc și căruia îi rămân veșnic recunoscătoare.

Doamna Halic, ce amintiri vă leagă de Oradea?

Am fost de două ori în turneu cu Teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti, cred că am ajuns și cu Teatrul Național, nu-mi aduc aminte toate detaliile. Oradea mi s-a părut întotdeauna o minune de oraș pe care mi-aș dori să-l revăd, cu toate că la vârsta mea de 85 de ani mi-e mai greu să călătoresc, dar îi păstrez o amintire foarte frumoasă. Oradea este un oraș luminos, curat, plin de vestigii păstrate frumos în timp, cu oameni primitori, așa cum sunt ardelenii. Pe mine mă leagă sufletește de Ardeal și faptul că părinții mei au fost ardeleni. Eu m-am născut, într-adevăr, în Timișoara, dar din 1959, de când am venit în București și am intrat la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, mă consider bucureșteancă, dar sufletul mi-a rămas acolo. Aşadar, pentru mine Oradea este o lumină, un oraș minunat și mă bucur că vă bucurați și dumneavoastră de el

Doamna Halic, vă propun să începem discuția noastră plecând de la o carte pe care domnul Ion Moldovan a realizat-o despre dumneavoastră, carte ce se intitulează „Alexandrina Halic – Lumea Magică a Teatrului Radiofonic”. Mărturiseaţi în acea carte că în timpul copilăriei ascultați foarte multe piese de teatru la radio și, plecând de la această afirmaţie, aș dori să vă întreb care a fost momentul , piesa de teatru sau poate actorul ce v-a determinat să faceți și dumneavoastră pasul în această direcție?

Da, exact așa a început dorința mea de a face și eu ceea ce auzeam la radio. Am ascultat-o pentru prima oară pe Silvia Chicoş în „Prinţ și cerșetor”, un rol minunat de care am avut și eu parte mai târziu la radio. Apoi am jucat și pe scena teatrului „Ion Creangă” în acest spectacol. Silvia Chicoş a însemnat mult pentru mine. A fost inegalabilă în rolurile pentru copii. Am jucat alături de dumneaei chiar și pe scenă, unde îi Era foarte greu să joace. Cei care i-au ascultat vocea la radio nu știau că era un om chinuit de suferință, dar emana doar bunăvoință în jurul ei.

Mai erau câțiva oameni care lucrau la Teatrul Radiofonic pentru copii, printre ei era și Vasile Manta, copil pe vremea aceea. El a ajuns un slujitor adevărat al Teatrului Radiofonic. Acum este regizor, trecând prin etapa de regizor tehnic, fiind inginer la bază și apoi făcând și studiile în regie. Alături de el au mai fost şi alţi copii care au trecut prin radio şi care Au rămas cu ceva: unii au devenit actori, alții regizori, alții au rămas cu bucuria de a fi gustat din această minune care se cheamă „Teatru la microfon”.

Ce reprezintă teatrul pentru dumneavoastră?

Pentru mine, teatrul înseamnă divertisment, dar neostentativ și într-un mod subtil. Teatrul înseamnă educație fără ostentație. Copiii au nevoie de eroi din a căror existență să poată trage o concluzie. Își pot pune întrebări și pot merge alături de ei, depinde de noi ce eroi le punem în față. Teatrul Radiofonic a oferit copiilor tot ceea ce a fost de calitate în literatura pentru această vârstă și îmi amintesc cu bucurie că am trecut și prin Mark Twain sau Hector Malot cu „Singur pe lume”. Nu i-am neglijat nici pe Creangă, nici pe Ispirescu. Realizam o emisiune care se numea „Legende și basme românești” în care aveam și eu o secvenţă de povestit. Îmi aduc aminte și de poveștile de seară. Pe vremea aceea se numeau „Noapte bună, copii!”, iar emisiunea poate fi ascultată şi azi la ora 20:50.  Aşadar, din punct de vedere educațional, îmi ridic pălăria şi mă înclin în fața Teatrului Radiofonic.

Care ar fi principalele beneficii ale Teatrului Radiofonic pentru copii?

eu cred că radioul încă are multe de spus pentru noi toți, atât pentru adulţi, dar mai ales pentru copii. De pildă, un spectacol de Teatru Radiofonic pune copilul în fața unui efort benefic de a-și îmbogăți imaginația. Dincolo de vocea actorilor şi ambianţa creată în studio pentru ascultători, , imaginația copilului este pusă la treabă și el creează lumea în care se întâmplă întreaga acțiune, își imaginează cum arată eroul ș.a.m.d.

Chiar dacă unii copii nu au apucat să citească diferite cărţi pentru vârsta lor, ei pot să asculte la Radio toate aceste povești, iar lumea lor culturală se va  îmbogăți foarte mult. Aș îndrăzni să cred că dacă un copil a ascultat o piesă de teatru radiofonic și l-a impresionat conținutul piesei, modul de interpretare al actorilor, vocile pe care le-a auzit, atmosfera creată în studio, poate i se va deschide apetitul și pentru a citi Cartea ce a stat în spatele scenariului piesei respective.

Am o stimă deosebită pentru părinții care încă mai deschid radio-ul și îi îndeamnă pe copii să asculte ce se difuzează acolo, pentru că au mult de câștigat. Aşa de exemplu,o poveste cum e cea a lui Pinochio (prin care o păpușă de lemn ajunge să se transforme într-un copil adevărat), îi poate ajuta pe cei mici să înţeleagă că în viaţă rezultatele nu se obţin prin ridicarea unei baghete magice de către o Zână, ci trecând prin experiențele prin care trecem toți, suferind din pricina minciunii, a înşelătoriei, a lipsei de compasiune etc. Trecând prin toate aceste greutăți, Pinochio însuși ajunge, într-un final, să fie el cel care dovedește compasiune și dragoste față de meșterul care l-a croit. În felul acesta, a devenit și el un copil adevărat.

Toate poveștile spuse pentru copii la radio aduc în prim-plan personaje precum  Harap Alb, Făt Frumos, Pinochio și mulți alții,  nu-mi vin acum în minte! Nici eu nu mai citesc povești, pentru că am o vârstă când pot să mă inspir din spectacolele pe care teatrul în care încă mai joc le pune în scenă și sunt de actualitate. Prin urmare, inclusiv azi există personaje și eroi pe care copiii pot să îi îndrăgească. Este de datoria noastră să avem grijă cum facem acest teatru, adică să aibă verb, să aibă acțiune, dar mai ales să fie generos și moral.

Cum ați debutat dumneavoastră în Teatrul Radiofonic? Vă amintiți care a fost prima piesă, primul rol și cine au fost partenerii dumneavoastră de la microfon?

Primul pas nu a fost chiar cel de nota 10. O colegă din Teatrul de Tineret și Copii din Vremea aceea m-a luat de mână, m-a dus la radio și m-a prezentat regizorului cu care lucra.a I-a spus „Aici e o voce care s-ar potrivi pentru ce avem noi nevoie”. Am dat o probă și am citit câte ceva, neștiind cum să o fac în fața microfonului. Am avut multe emoții, auzindu-mi-se foarte apăsat respirația, bâlbâindu-mă, nefiind promptă, n-a fost o reușită. Regizorul s-a cam îndoit de posibilitățile mele, dar colega mea – Mariana Oprescu, care avea o voce foarte bună pentru băieți – a spus „Nu! Eu am încredere în ea. Va rămâne!”.

Și, într-adevăr, pas cu pas am câștigat această posibilitate de a fi în fața microfonului în roluri din ce în ce mai importante. Am avut o colaborare minunată cu cei alături de care îmi dădeam replica. La radio lucra atunci „crema” actorimii bucureștene, cei mai importanți actori pe care lumea încă îi mai ține minte: Radu Beligan,, Mircea Albulescu, Natașa Alexandru, Dan Condurache, o mulțime de actori. Unii dintre ei mai sunt încă printre noi și mă bucur că îi mai aud la Radio: Ilinca Tomoroveanu, Paula Rădulescu (care mi-a fost colegă de „copilării” în Teatrul Radiofonic), Marcel Anghelescu (cu care am avut bucuria apoi să joc și pe scenă), o mulțime de alți actori de la care am avut numeroase lucruri de învățat. Nu-mi închipuiam în copilăria mea c-o să pot să fiu în această situație, să pot să le dau replica unor actori atât de mari!

Ce calități ar trebui să aibă un actor pentru a lucra cu succes în Teatrul Radiofonic? Care ar fi diferența între ceea ce face el la microfon, respectiv pe scenă?

Este o mare diferență! Nu ai la îndemână costum, decor sau imaginea pe care spectatorul din sală o poate vedea, trebuie să le creezi pe toate doar cu ajutorul vocii. Eu la 50 și ceva de ani i-am mai jucat pe Pinochio și pe Burachino la radio și m-am bucurat că vocea s-a mai păstrat.

Când am început, aveam 20 și ceva de ani, dar jucam roluri de copii de 10- 12 ani și trebuia să rostesc în așa fel încât ascultătorul din fața radioului să creadă în acel Personaj. Asta este una din primele cerințe – de a crea doar prin voce personalitatea personajului. Apoi, tot cu vocea, trebuia să creezi starea emoțională: să te sperii, să te bucuri etc. Copilul din sală îți vede expresia, îți vede Mișcarea, te simte altfel. Dimpotrivă, copilul din fața radioului trebuie să fie convins doar prin voce că ești vesel, trist, mulțumit, că relația cu cealaltă voce care te însoțește în fața microfonului e una reală (părinte, dușman, prieten ș.a.).

Acestea sunt o parte dintre calitățile pe care le câștigi în timp. Poate că nu toată lumea este în stare de așa ceva,  dar o asemenea experiență este unică și le- o doresc tuturor colegilor mei mai tineri, unii foarte talentați.

Cât e de mare responsabilitatea pe care o simte un actor de la radio atunci când dă viață unui personaj

În primul rând, este o responsabilitate morală ca tot ceea ce vine în fața copilului prin intermediul radioului sau al scenei să fie corect, cultural  și educativ. Ei vor deveni spectatorii de mâine ai Teatrului Radiofonic și al celui „de scândură”, cum se mai numește teatrul pe scenă. Îi putem îndruma spre această parte a culturii care nu trebuie să lipsească din viața nici unei persoane. Ceea ce prezentăm pe scenă trebuie să aibă și girul unui specialist. Noi am avut într-o vreme un psiholog cu experiență în educația copiilor, care ne spunea cam pe unde am putea greși, cam ce e bine în ceea ce facem, cam ce ajunge așa cum trebuie în sufletul și mintea copilului

Doamna Alexandrina Halic, ce-ați învățat din Teatrul Radiofonic, din personajele pe care le-ați interpretat sau, de ce nu, chiar și de la ascultătorii dumneavoastră?

În primul rând, m-a ajutat foarte mult un lucru despre care se tot vorbește în ziua de azi. După părerea mea, curiozitatea  reprezintă cea mai vie formă de învățare, iar piesele de teatru trebuie să le stârnească copiilor curiozitatea de a afla lucruri noi și frumoase. Apoi, am învățat să țin minte tot ceea ce este luminos și bun în copilărie. Am fost în contact permanent cu copiii, cu viața lor, cu lucrurile pe care le simt, iar asta m-a ajutat în tot ce mi s-a întâmplat în viață. Nu am dorit să las zgura maturizării să se așeze peste tot beneficiul pe care îl câștigăm atunci când suntem copii. Îmi doresc ca toți copiii să trăiască această lumină, iar pentru asta îi îndemn pe toți adulții să țină minte că un copil poate fi crescut doar cu înțelegere, dragoste și multă atenție, iar din asta trebuie să facă parte și educația culturală prin teatru.

Ați jucat în Teatrul Radiofonic timp de peste 6 decenii. Ar fi vreo piesă de teatru pe care s-o considerați emblematică în acești ani și pe care să ne-o recomandați tuturor să o ascultăm sau, după caz, s-o reascultăm?

Da. Pe mine m-a marcat cel mai tare „Micul prinț”, dar nu pot să-l pun deoparte pe „Pinochio”. Această piesă a fost o lecție de viață. Dacă povestea asta este ascultată și citită cu atenție, ea spune foarte multe. E un fel de drum inițiatic al omului de la ignoranță până la înțelegere, generozitate, compasiune ș.a.m.d.

Cum vedeți viitorul Teatrului Radiofonic, implicit al teatrului de scenă, în această eră a digitalizării?

Cred că Teatrul Radiofonic poate face mult bine, dar cu condiția ca adulții să așeze copilul în fața radioului, căutând exact emisiunile care le sunt benefice și dedicate lor. Eu însămi mă întâlnesc cu mulți părinți sau bunici care vin cu copiii la teatru și îmi spun „Mi-ați bucurat copilăria!” sau „Eu vă știu de la radio!” ori oameni care îmi recunosc vocea și la vârsta asta și îmi spun „V-ă știu încă de pe vremea când nu aveam voie să mă uit la televizor, dar vă ascultam în emisiunile de radio!”. Adulții trebuie să aibă grijă ca din viața copiilor să nu lipsească acele lucruri care le sunt astăzi la îndemână, dar cu măsură! Cu toate acestea, un loc important îl are și radioul pentru că el reprezintă un tezaur, păstrând o întreagă cultură românească și internațională. Așadar, este datoria adulților să îi îndrume pe cei mici spre lumea radioului, întrucât, cel mai probabil, copiii nu se vor duce singuri spre acest univers.

La ce să fie atenți părinții atunci când ascult o piesă de teatru radiofonic împreună cu copiii lor?

Cred că, pentru început, părinții ar trebui să îi îndemne pe cei mici să asculte piesa cu atenție și, la un moment dat, aceștia vor pune întrebări, iar atunci adulții vor putea răspunde curiozităților lor. Totul depinde inclusiv de vârsta copiilor, pentru că îmi dau seama că în lumea de azi adolescența începe foarte devreme și, odată cu ea, se schimbă preferințele noilor generații. Așa de exemplu, constat că noi am pierdut o generație care se duce spre alt gen de teatru. Eu cred că nu va dispărea niciodată nevoia de Teatru Radiofonic. Este nevoia de a gusta și o altfel de emoție care nu cred că există la obiectele astea foarte inteligente pe care copiii le au la îndemână. Vocea și prezența actorului pe scena teatrului înseamnă o comunicare directă bazată pe emoție. Copiii trebuie să-și păstreze această relație emoțională cu lumea care îi înconjoară, altfel vor ajunge niște oameni insensibili la nevoile celorlalți, vor deveni individualiști, vor avea cu totul alte preocupări. Îmi pare bine că vorbim despre lucrurile astea, eu sunt foarte în vârstă și reprezint o generație care poate fi considerată nostalgică, dar încă mai trăiesc între copii și îmi dau seama ce îi emoționează

Mai întâlnim astăzi voci ca a actorilor despre care ne-ați povestit? Cine este noua Alexandrina Halic a Teatrului Radiofonic românesc?

Desigur! Radioul are grijă de lucrul acesta. Au apărut spectacole noi în care evoluează voci tinere și potrivite pentru a transmite o emoție sau un gând. Vocea trebuie cultivată în fața microfonului. De multe ori, am impresia că se neglijează acest aspect. În ultima vreme, se recurge foarte mult la vorbirea colocvială. Lucrul acesta pare modern și apropiat de copii, adolescenți sau tineri. Din păcate, limbajul lor a devenit sărac, ei  folosesc stereotipuri în exprimare. Faptul că ei comunică cu mijloacele astea noi în tot felul de prescurtări sărăcește limba și grija de rostire. Limba Română este minunată și melodioasă, trebuie respectată și rostită în așa fel încât toată lumea să-și dea seama că EO avere!

Ce le-ați transmite celor care ne urmăresc acum, eventual tinerilor actori care doresc să debuteze în Teatrul Radiofonic, din poziția dumneavoastră cu o experiență de peste 6 decenii de activitate teatrală?

Nu ocoliți acest mod de a vă exprima artistic! Teatrul produce o mare satisfacție. Este o voluptate să poți să transmiți atâtea lucruri și să creezi atâta emoție cu ajutorul vocii. Îmi doresc din tot sufletul ca radioul să facă parte în continuare din viața noastră. Sunt foarte mulți oameni care au nevoie de acest lucru din toate punctele de vedere. Este o odihnă creativă de care nu ne putem lipsi.

***

Dialogul cu marea actriță Alexandrina Halic ne-a reamintit că Teatrul Radiofonic este mult mai mult decât o formă de divertisment: este o lume a imaginației, a emoției și a educației prin cultură. Prin vocea actorilor, poveștile prind viață, personajele devin modele, iar literatura se transformă într-o experiență care ne îmbogățește sufletește. Experiența de peste șase decenii a invitatei noastre demonstrează că această artă are puterea de a apropia generațiile și de a păstra vie frumusețea limbii române. Într-o epocă dominată de ecrane și de ritmul alert al tehnologiei, teatrul radiofonic ne invită să ascultăm cu atenție, să ne imaginăm și să simțim. De aceea, îi îndemnăm pe tineri să-i descopere farmecul, să redescopere povești clasice și să dea o șansă emoției create numai prin voce. Profesorii și părinții pot deveni călăuze în această călătorie culturală, deschizându-le copiilor porți spre literatură și cunoaștere. Așa cum ne-a mărturisit doamna Alexandrina Halic, teatrul poate educa fără ostentație, cultivând curiozitatea, sensibilitatea și compasiunea. Să păstrăm, așadar, deschisă această fereastră sonoră către cultură, pentru ca magia teatrului radiofonic să continue să lumineze copilăria generațiilor de astăzi și de mâine.

Autor: prof.univ.dr. Valentin Cosmin Blândul, Universitatea din Oradea & Asociația pentru Educație și Formare „TopFormalis” din Oradea